Karol Jozef Wojtyla, devenit Papa Ioan Paul al II-lea din octombrie 1978, când a fost ales Episcop al Romei, s-a născut la 18 mai 1920 în orăşelul polonez Wadowice, aflat la 50 km de Cracovia. A fost cel mai mici copil al părinţilor săi, Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska. Mama lui a murit în 1929. Fratele său mai mare, Edmund, medic, a murit în 1932, iar tatăl său, ofiţer de armată, a murit în 1941. Sora lui Karol, Olga, a murit înainte de naşterea lui. Viitorul Papă a fost botezat la 20 iunie 1920, în biserica parohiei din Wadowice, de pr. Franciszek Zak; a primit Prima Împărtăşanie la 9 ani şi Mirul la 18 ani. După absolvirea liceului Marcin Wadowita din Wadowice s-a înscris la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, în 1934, şi la o şcoală de teatru.
Naziştii au închis universitatea în 1939, iar tânărul Karol a trebuit să lucreze într-o carieră de piatră (1940-1944), iar apoi în fabrica de produse chimice Solvay, pentru a-şi câştiga pâinea şi pentru a evita deportarea în Germania. În 1942, conştient de chemarea sa la preoţie, a început să urmeze clandestin seminarul din Cracovia, condus de Cardinalul Adam Stefan Sapieha, Arhiepiscop de Cracovia. În acelaşi timp, Karol Wojtyla a fost unul dintre iniţiatorii „Teatrului rapsodic”, clandestin de asemenea. După cel de-al doilea război mondial şi-a continuat studiile în seminarul major din Cracovia, după redeschiderea lui, şi la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagiellonă. A fost hirotonit preot de Arhiepiscopul Sapieha, în Cracovia, la 1 noiembrie 1946.
La puţin timp după hirotonire, Cardinalul Sapieha l-a trimis la Roma, unde a învăţat sub călăuzirea dominicanului francez Garrigou-Lagrange. Şi-a încheiat doctoratul în teologie în 1948, cu o teză pe tema credinţei în lucrările Sf. Ioan al Crucii (Doctrina de fide apud Sanctum Ioannem a Cruce). În acelaşi timp, în vacanţe, a început să îşi desfăşoare slujirea pastorală între imigranţii polonezi din Franţa, Belgia şi Olanda. În 1948 s-a întors în Polonia şi a fost vicar la diferite parohii din Cracovia, precum şi capelan pentru studenţii universitari. Această perioadă a durat până în 1951, când şi-a reluat studiile de filozofie şi de teologie. În 1953 a susţinut teza despre „evaluarea posibilităţii fondării unei etici catolice pe baza sistemului etic al lui Max Scheler”, la Universitatea Catolică din Lublin. Mai apoi a devenit profesor de teologie morală şi de etică socială la seminarul major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin.
La 4 iulie 1958 Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop titular de Ombi şi auxiliar de Cracovia, fiind consacrat la 28 septembrie 1958 în Catedrala Wawel, Cracovia, de către Arhiepiscopul Eugeniusz Baziak. Pe 13 ianuarie 1964 a fost numit Arhiepiscop de Cracovia de către Papa Paul al VI-lea, care l-a creat Cardinal pe 26 iunie 1967, cu titlul de S. Cesareo in Palatino, în ordinul diaconilor, ridicat apoi pro illa vice în ordinul preoţilor. Pe lângă participarea la Conciliul Vatican II (1962-1965), unde a adus o importantă contribuţie la redactarea constituţiei „Gaudium et spes”, Cardinalul Wojtyla a participat la toate adunările Sinodului Episcopilor.
Cardinalii l-au ales Papă în Conclavul din 16 octombrie 1978, luându-şi numele de Ioan Paul al II-lea. Pe 22 octombrie, în Ziua Domnului, şi-a inaugurat solemn ministerul petrin ca al 263-lea succesor al Apostolului Petru. Pontificatul său, unul dintre cele mai lungi din istoria Bisericii, a durat aproape 27 de ani. Condus de preocuparea sa pastorală pentru toate Bisericile şi de un simţ al deschiderii şi carităţii faţă de întreaga rasă umană, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exercitat ministerul petrin cu un spirit misionar neobosit, dedicându-i toate energiile sale. A făcut 104 vizite pastorale în afara Italiei şi 146 în Italia. Ca Episcop de Roma a vizitat 317 din cele 333 de parohii.
A avut mai multe întâlniri decât oricare dintre predecesorii săi cu poporul lui Dumnezeu şi cu liderii naţiunilor. Peste 17.600.000 de pelerini au participat la audienţele generale desfăşurate miercurea (peste 1.160), fără a calcula audienţele speciale şi ceremoniile religioase (peste 8 milioane de pelerini au participat doar la Marele Jubileu al Anului 2000), precum şi milioanele de credincioşi întâlniţi în vizitele pastorale făcute în Italia şi în diverse părţi ale lumii. Trebuie să amintim şi numeroasele personalităţi guvernamentale pe care le-a întâlnit în 38 de vizite oficiale, 738 de audienţe şi întâlniri cu şefi de state şi 246 de audienţe şi întâlniri cu prim miniştri. Dragostea lui pentru tineri l-a făcut să înfiinţeze Zilele Mondiale ale Tineretului (ZMT). Cele 19 ZMT-uri celebrate în timpul pontificatului său au adus la un loc milioane de tineri din toate părţile lumii. În acelaşi timp grija pentru familii a fost exprimată de Întâlnirile Mondiale ale Familiilor, iniţiate în 1994. Papa Ioan Paul al II-lea a avut succes în dialogul cu evreii şi cu reprezentanţii altor religii, pe care i-a invitat de mai multe ori în întâlniri de rugăciune pentru pace, în special la Assisi.
Sub călăuzirea sa, Biserica s-a pregătit pentru cel de-al treilea mileniu şi a celebrat Marele Jubileu al Anului 2000, în conformitate cu instrucţiunile date în scrisoarea apostolică „Tertio Millennio adveniente”. Biserica a înfruntat apoi noua epocă, primind instrucţiunile din scrisoarea apostolică „Novo Millennio ineunte”, în care a indicat credincioşilor calea de urmat pe viitor. Cu Anul Răscumpărării, Anul Marian şi Anul Euharistic, a promovat înnoirea spirituală a Bisericii. A dat un impuls extraordinar canonizărilor şi beatificărilor, concentrându-se pe nenumărate exemple de sfinţenie care să fie exemple pentru oamenii zilelor noastre. A celebrat 147 beatificări în care au fost proclamaţi 1.338 de Fericiţi; de asemenea 51 de canonizări pentru 482 de sfinţi. A declarat-o pe Sf. Tereza a Pruncului Isus ca Doctor al Bisericii.
A extins în mod considerabil Colegiul Cardinalilor, creând 231 de Cardinali (şi unul in pectore) în nouă Consistorii. De asemenea a convocat şase întâlniri ale Colegiului Cardinalilor. A organizat 15 adunări ale Sinodului Episcopilor – şase adunări generale ordinare (1980, 1983, 1987, 1990, 1994 şi 2001), o adunare generală extraordinară (1985) şi opt adunări speciale (1980,1991, 1994, 1995, 1997, 1998 – două – şi 1999). Cele mai importante documente ale sale includ 14 enciclice, 15 exortaţii apostolice, 11 constituţii apostolice şi 45 scrisori apostolice. A promulgat Catehismul Bisericii Catolice; de asemenea a modificat Codurile de Drept Canonic răsăritean, respectiv apusean; a creat noi instituţii şi a reorganizat Curia Romană. Cu titlu privat a publicat cinci cărţi: „Trecând pragul speranţei” (octombrie 1994), „Dar şi mister, la a 50-a aniversare a hirotonirii mele ca preot” (noiembrie 1996), „Tripticul roman” cu meditaţii poetice (martie 2003), „Ridicaţi-vă, să mergem” (mai 2004) şi „Memorie şi identitate” (februarie 2005).
La lumina lui Cristos înviat din morţi, pe 2 aprilie 2005, la 9.37PM, în timp ce sâmbăta se apropia de sfârşit şi Ziua Domnului deja începuse, în Octava Paştilor şi în Duminica Milostivirii Divine, iubitul Păstor al Bisericii, Papa Ioan Paul al II-lea, a plecat din această lume la Tatăl. Din acea seară până pe 8 aprilie, data funeraliilor defunctului Pontif, peste trei milioane de pelerini au venit la Roma pentru a-i aduce un ultim omagiu Papei de origine poloneză. Unii au stat la coadă 24 de ore ca să poată intra în Bazilica San Pietro.
Pe 28 aprilie, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a anunţat că perioada normală de aşteptare de cinci ani, înainte de deschiderea cauzei de beatificare şi canonizare, nu va fi aplicată pentru Papa Ioan Paul al II-lea. Cauza a fost deschisă oficial de Cardinalul Camillo Ruini, Vicarul general al Diecezei de Roma, pe 28 iunie 2005. A fost beatificat de Papa Benedict al XVI-lea la 1 mai 2011, care, în predica sa, a amintit următoarele:
„Astăzi străluceşte în ochii noştri, în deplina lumină spirituală a lui Cristos înviat, figura iubită şi venerată a Papei Ioan Paul al II-lea. Astăzi numele lui se adaugă la ceata celor pe care el i-a proclamat sfinţi şi fericiţi în timpul celor aproape 27 de ani de pontificat, amintind astfel cu putere de vocaţia universală la măsura înaltă a vieţii creştine, la sfinţenie, aşa cum ne învaţă Constituţia conciliară ‘Lumen gentium’ despre Biserică.”
„În testamentul său, noul Fericit a scris: ‘Când, în ziua de 16 octombrie 1978, Conclavul Cardinalilor l-a ales pe Papa Ioan Paul al II-lea, Primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski, mi-a spus: Misiunea noului Papă va fi să introducă Biserica în al treilea mileniu’. Şi adăuga: ‘Doresc încă o dată să exprim recunoştinţă Duhului Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, căruia împreună cu întreaga Biserică – şi mai ales cu întregul episcopat – mă simt îndatorat. Sunt convins că încă mult timp va fi dat noilor generaţii să ia din bogăţiile pe care acest Conciliu din secolul al XX-lea ni le-a dăruit. Ca Episcop care am participat la Conciliu de la prima până la ultima zi, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt sau vor fi în viitor chemaţi să-l pună în practică. Cât mă priveşte, îi mulţumesc veşnicului Păstor care mi-a permis să slujesc această cauză foarte mare în decursul tuturor anilor pontificatului meu’. Şi care este această ‘cauză’? Este aceeaşi pe care Papa Ioan Paul al II-lea a enunţat-o la prima Liturghie solemnă în Piaţa San Pietro, cu memorabilele cuvinte: ‘Nu vă temeţi! Deschideţi, ba mai mult, deschideţi larg porţile lui Cristos!’ Ceea ce nou-alesul Papă le cerea tuturor el însuşi a făcut cel dintâi: a deschis lui Cristos societatea, cultura, sistemele politice şi economice, inversând cu forţa unui gigant – forţă care îi venea de la Dumnezeu – un val care putea să pară ireversibil.”
„Cu mărturia lui de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mare carismă umană, acest exemplar fiu al naţiunii poloneze i-a ajutat pe creştinii din toată lumea să nu le fie teamă să spună că sunt creştini, că aparţin Bisericii, să vorbească despre Evanghelie. Într-un cuvânt: ne-a ajutat să nu ne fie teamă de adevăr, pentru că adevărul este garanţia libertăţii. Şi mai în sinteză: ne-a redat forţa de a crede în Cristos, deoarece Cristos este Redemptor hominis, Răscumpărătorul omului: tema primei sale Enciclice şi firul conducător al tuturor celorlalte.”
„Karol Wojtyla a urcat pe Scaunul lui Petru aducând cu el profunda sa reflecţie despre confruntarea dintre marxism şi creştinism, bazată pe respectivele lor viziuni asupra omului. Mesajul lui a fost acesta: omul este calea Bisericii, iar Cristos este calea omului. Cu acest mesaj, care este marea moştenire a Conciliului Vatican II şi a conducătorului acestuia, Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea a condus Poporul lui Dumnezeu să treacă pragul celui de-al treilea mileniu, pe care tocmai graţie lui Cristos el a putut să-l numească ‘pragul speranţei’. Da, prin acest drum lung de pregătire pentru Marele Jubileu, el a dat creştinismului o reînnoită orientare spre viitor, viitorul lui Dumnezeu, transcendent faţă de istorie, dar care totuşi o afectează direct. Acea încărcătură de speranţă care a fost cedată într-un anumit mod marxismului şi ideologiei progresului, el a revendicat-o în mod legitim pentru creştinism. El a redat creştinismului adevărata faţă, de religie a speranţei, care trebuie trăită în istorie cu un spirit de ‘advent’ (‘venire’), într-o existenţă personală şi comunitară orientată spre Cristos, plinătatea omului şi împlinirea aşteptărilor sale de dreptate şi de pace.”
Sursa: Lumea Catholica
