"Taina a fost lăsată la vatră, reculegerea edificatoare a fost trimisă în şomaj"
(c) collective-evolution.com
Nu e tocmai o noutate senzaţională faptul că astăzi suntem copleşiţi de o sumedenie de gadgeturi. Avem telefoane, care mai de care, avem dispozitive, unul şi unul, tablete, calculatoare cu nenumărate utilităţi. Însă nu acesta e rostul rândurilor de aici, înşiruirea unor produse de pe piaţă şi strămutate în spaţiul personal. Nu.
Dintr-o perspectivă utilitaristă, orice invenţie, în cazul nostru din domeniul IT, se dovedeşte necesară. Invenţiile, gadgeturile, în mare măsură, îşi propun să ne simplifice viaţa, să înlesnească întâlnirea celuilalt, să ne scurteze eforturile, să vină în întâmpinarea ostenelilor şi aşa multe. Adică rostul lor e unul bine intenţionat. În schimb, rezultatul e taman invers. Ne complică viaţa. Ne dă de lucru enorm. Ne fugăreşte. Ne ţine în stres. Senzaţia că rezolvăm mai multe lucruri deodată, că suntem în mijlocul mai multor evenimente în acelaşi timp, acestea stimulează creierul în exces provocând, finalmente, confuzie şi oboseală. E ca şi cum ne-am considera nişte jongleri îndemânatici, cu pretenţia că ţinem mai multe obiecte deodată în aer, fără în schimb să le avem la îndemână şi, culmea, să mai avem şi mâinile legate.
Ca un soi de încununare, adeseori când poposesc într-un spaţiu public (real), observ persoane dependente de comunicarea pe reţelele de socializare sau dependente de mărunţişurile ingenioase din dotare, o dependenţă ce nu poate fi ascunsă, controlată nici în public. Bunăoară, observ grupuri de tineri, ieşiţi pentru socializare „faţă către faţă”, prin cafenele sau restaurante, adunaţi în jurul unei mese deasupra căreia domneşte, nu o şuşoteală veselă, o ciripeală zglobie, ci tăcere, o muţenie nefirească, o acalmie suspectă, dar în fond dacă fiecare are telefonul său, grupul său de prieteni virtuali. E cumva logic.
Dar ceea ce aduce cu sine această platformă spectaculoasă este tocmai trăncăneala. Totul trebuie făcut cunoscut, de la ce copăcei abia plantaţi până la preferinţe culinare, de la opţiuni vestimentare până la citate ceremonioase, de la papanaşi abia comandaţi până la traiectoria sateliţilor pe orbită. Totul trebuie împărtăşit. O voluptate generalizată de a te expune. În viaţa reală să faci asemenea împărtăşiri ar părea dubioase şi complicate. Există reguli, coduri, maniere. În schimb în reţea totul parcă se etalează cu naturaleţe. De bunăvoie. Totul se mărturiseşte, se destăinuieşte cu uşurătate. Ca o falsă spovedanie.
Parcă nimic nu mai e ascuns care să nu fie descoperit, şi nimic tăinuit care să nu fie cunoscut (cfr. Lc 12,2).
Utilizatorii îşi narează cu iscusinţă viaţa curentă, îşi dezvăluie spontan stările de spirit, gândurile, problemele (chiar cele personale), îşi destăinuiesc aspiraţiile atât cele obscure cât şi cele smintite, îşi descoperă dorinţele automobilistice. Toate acestea după un feedback măgulitor, chiar dacă ulterior reacţiile empatice se dovedesc stereotipe şi formale.
Parcă în acest decor fascinaţia secretului scade, beneficiul răgazului se umbreşte, miresmele tainei se evaporă. Prestigiul lor se vestejeşte văzând cu ochii. În era trăncănelii, taina a fost lăsată la vatră, reculegerea edificatoare a fost trimisă în şomaj. Era informaţiei a făcut ca să fie mai important să comunici decât să ţii pentru tine, să fie mai important să ştii orice decât să intuieşti ceva. În atare fel, tu trebuie să fii o resursă inepuizabilă de informaţie, şi nu un templu al sacralităţii, un labirint al libertăţii. Tu trebuie să fii un tonomat de noutăţi şi nu un lăcaş al regăsirii.
Altminteri, Domnul Isus ne spune să facem rugăciunile în ascuns, pomenile în ascuns, postirea în ascuns. Adică, viaţa noastră trebuie să aibă şi o dimensiune tainică, nevăzută. Spaţiul personal, cel întocmit în urma unor studii sociale, nu se măsoară doar în afară şi în metri, ci are şi o conotaţie lăuntrică, nemăsurabilă. Să nu ştie stânga ce face dreapta. Dar nu un soi de escrocherie complice, nu o tovărăşie făţarnică, o cârdăşie bezmetică. Nu tot ce întreprindem trebuie supus unui scrutin virtual, nu tot ce realizăm trebuie să aibă încuviinţarea unanimă, nu tot ce zboară trebuie însuşit. Întrucât acestea ne duc la prefabricare, la „confecţionarea” fiinţei. Şi când avem atâtea lucruri frumoase de descoperit acolo în noi. Zi de zi. Dincolo de ce se vede, dincolo de ce are ataşat căsuţe cu like sau share.
