Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


2 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Diavolul: mit, folclor sau realitate?

 
Diavolul: mit, folclor sau realitate?
  • 17 Aug 2018
  • 3248

Mai multă lume a remarcat cât de frecvent Papa Bergoglio vorbește despre diavol și avertizează Biserica asupra capcanelor întinse de acesta. E neobișnuită o asemenea abordare întrucât de o bună perioadă de timp a pătruns în Biserică obiceiul de a nu se vorbi despre acest personaj al Revelației dumnezeiești și de a-l reduce la o metaforă, banalizându-l. Cultura predominantă sau ideologia asistă cu o indulgență amuzantă la orice discuție despre diavol deoarece îl consideră ca fiind un mit deja demitizat sau personificarea ideii primordiale a răului. După cum afirma Baudelaire, „logica liberilor cugetători  dorește ca creștinii să practice în mod sistematic o devoțiune față de o superstiție absurdă”. Diavolul nu poate fi Răul din tradiția creștină și nici neființa în sens platonic.

Papa insistă în schimb asupra diavolului. Deja în predica ținută în Capela Sixtină în data de 14 martie, la o zi după alegerea sa, îi ruga pe cardinalii care l-au ales să reflecteze cum „atunci când nu se mărturisește Hristos, se mărturisește caracterul lumesc al diavolului”. În data de 24 martie, celebrând Ziua Tineretului în Piața Sf. Petru, amintea că bucuria creștinului nu depinde de cât de multe lucruri posedă cineva, ci de a-L fi întâlnit pe Isus, „de a ști că nu suntem niciodată singuri în prezența Sa, chiar și atunci când drumul vieții întâlnește probleme  și obstacole care par de netrecut, și sunt atât de multe! În acest moment, apare dușmanul, vine diavolul”. În data de 4 mai, în timpul predicii din cadrul Liturghiei de dimineață din capela Domus Sanctae Marthae, observând că „creștinii sunt persecutați azi mai mult ca la începuturile creștinismului”, vedea „cauza primară a oricărei persecuții” în „ura Principelui lumii față de cei salvați și mântuiți de Isus prin moartea și învierea Sa”.
 
O bună parte a presei  a rămas surprinsă. Era convinsă că diavolul făcea parte din imaginarul socio-psihologic, din imaginația înapoiată a maselor populare, și iată-l acum adus în actualitate de instanța cea mai înaltă, de păstrătorul ortodoxiei creștine. Diavolul există, e semănător al îndoielii, al disperării, al urii. Cineva a scris pe bună dreptate: „Formarea de iezuit a lui Bergoglio l-a influențat în mod sigur întrucât Sf. Ignațiu amintește în Exerciții spirituale că omul trăiește sub adierea a două vânturi: cel al lui Dumnezeu și cel al Satanei”.

Motivul surprizei
După cum am spus,  diavolul a fost uitat de multe decenii în expunerea publică a învățăturii de credință catolică, chiar dacă a fost amintit și în documentele Conciliului Vatican al II-lea. Unii teologi au fost de părere că Satana este fructul fanteziei omenești dezvoltat în ambient păgân și intrat ulterior în gândirea ebraică: o concepție diferită față de Scriptură, demascat de filologie, de istoria comparată a religiilor și de psihologie. Aceste idei au fost transmise drept adevăruri dobândite în mod definitiv. Diavolul – afirmă din nou Baudelaire – se folosește de toată viclenia pentru a ne face să nu credem în existența sa pentru ca astfel să ajungă mai repede la scopurile sale. Astfel se explică mirarea produsă printre credincioși, din diferite motive, de predicile Papei despre diavol.

Dar dacă credincioșii, înșelați de această opinie falsă, reacționează dezorientați, necredincioșii reacționează cu uimire și batjocură, o atitudine care e de înțeles. Existența Satanei este un adevăr ce face parte din Revelația dumnezeiască care e negată de gândirea modernă de sorginte kantiană. Vom face doar o mențiune.       

Pentru Kant, în momentul în care rațiunea dorește să treacă dincolo de limitele experienței, trebuie să pornim de la criteriul subiectiv și de la sentimentul de necesitate al rațiunii, identificat cu „dreptul de a se orienta în gândire – în spațiul nemăsurat al suprasensibilului acoperit pentru noi de întunecimi adânci – doar în virtutea propriei necesități”. Această credință rațională este credința istorică în care „e mereu posibil să se găsească probe care să demonstreze contrariul și în care trebuie mereu să ne rezervăm dreptul de ne schimba părerea dacă cunoașterea realităților trebuie să se amplifice”. Credința rațională pură este instrumentul prin care gândirea speculativă se poate orienta prin realitatea suprasensibilă, iar omul își poate croi drumul în mod corespunzător din punct de vedere practic-teoretic. Acesta este fundamentul oricărei alte credințe și revelații. Conceptul de Dumnezeu și convingerea asupra existenței sale trebuie să se găsească doar în rațiune și doar de la aceasta să derive, iar nu de la o inspirație sau de la o autoritate fie aceasta și mare însemnătate.

După părerea lui Kant, credința rațională, specifică rațiunii autonome întrucât alege să se supună doar legii pe care ea însăși o dă, poate conduce omenirea dincolo de statutul de minoritate fără a se supune jugului legilor exterioare. Rațiunea e cea care poate alege ideile ce pot satisface nevoia sa. O cultură ca a noastră care se inspiră din această filozofie, ar putea participa la o discuție serioasă despre diavol?

Mai adăugăm ceva. Gândirea modernă nu exclude posibilitatea unui impuls mistic, cu condiția ca acesta să nu provină din hotarele religiilor tradiționale. Rațiunea iluministă, care astăzi se folosește de contribuția biologiei, a științelor neuro-cognitive și a cosmologiei, în timp ce se străduiește a mărgini experiența religioasă în spațiul iraționalului, tinde a descompune religiile pozitive în pathos-ul „sacralizat” al noii gnoze și al panteismului, astfel încât acea experiență să fie conținută și limitată la sfera persoanei.  Noua gnoză și panteismul, fenomene asemănătoare din multe puncte de vedere, exprimă un „misticism laic” cu tendințe ezoterice și neagă împreună orice religie tradițională. Noi înșine am observat deseori cum cultura dominantă, ignorând orizontul religios autentic, tinde a instaura o super-religie transversală, un umanism etic și spiritualist care nu anulează în sine religiile instituționale, ierarhii și rituri, ci aspiră să se întrupeze în acestea, impunând adevăruri relative ca și cum ar fi o înțelepciune superioară.  Creștinul nu poate să nu-și dea seama de aspectul demonic al acestei lucrări și, în același timp, să constate inutilitatea și, în acest caz, de a deschide o discuție serioasă asupra realității revelate și teologice a Satanei. Vom vorbi în cele ce urmează despre acest aspect.


„O ființă vie, pervertită și pervertitoare”
Pentru a cunoaște ceea ce Biserica învăță despre diavol,  trebuie să medităm asupra Evangheliilor, a Scrisorilor apostolice și a Apocalipsei, asupra scrierilor Părinților Bisericii, a declarațiilor Conciliilor, în special a Conciliului IV din Lateran, a Magisteriului Papilor. O sinteză a doctrinei se găsește într-un studiu, realizat de Congregația pentru Doctrina Credinței. Acest studiu capătă o importanță deosebită deoarece e propus și publicat în contextul unei culturi moderne în care și unii teologi și exegeți biblici începuseră, în numele hermeneuticii, procesul de demitizare a doctrinei seculare a Bisericii despre Satana. Trebuiesc consultate tratatele teologice de angelologie și demonologie, dicționarele de teologie dogmatică și spirituală sub voce  precum și reviste aparținătoare acestor specialități. Nu este de prisos a se ține seama de observațiile, deseori profunde, asupra realității și acțiunii diavolului care se găsesc în jurnale, în eseurile și în scrierile unor poeți și oameni de litere, care nu sunt puțini. E vorba așadar de un material imens care nu poate fi abordat nici măcar în mod superficial în spațiul rezervat unui articol. Dorim totuși a readuce atenția asupra unui document minunat al Magisteriului și comentariul unui teolog foarte faimos.

În data de 15 noiembrie 1972, în cursul audienței generale, Paul al VI-lea se întreba: „Care sunt astăzi nevoile cele mai mari ale Bisericii?” și răspundea: „Una dintre nevoile cele mai mari e apărarea față de acel rău pe care-l numim Satana”. Având drept fundal creația, istoria dramatică a omenirii și a răscumpărării ne înfățișează „deficiențele și disfuncționalitățile realităților comparativ cu existența noastră”: durerea, moartea, răutatea, păcatul. Într-un cuvânt răul, în sânul naturii, în viața umana, în chiar inima omului. O experiență care-i tulbură mai ales pe creștini „adoratori ai Cuvântului și cântăreți ai Binelui”, din care pot fi eliberați doar prin harul mântuitor al lui Hristos. Răul e „ocazia și efectul unei intervenții în noi și în lumea noastră a unei forțe întunecoase și dușmănoase, Diavolul. Răul nu mai este doar o lipsă, ci acționează ca ceva eficient, ca o ființă vie, spirituală, perversă și corupătoare. Teribilă realitate, misterioasă și înfricoșătoare; se situeazănîn afară învățăturii biblice și bisericești cel care refuză a o recunoaște ca existentă sau cine face din aceasta o realitate de sine stătătoare, neavând ca orice altă creatură, origine de la Dumnezeu sau cine o explică ca o pseudo realitate, o personificare conceptuală și fantastică a cauzelor neștiute a nenorocirilor noastre.

După ce a amintit principalele texte din Noul Testament, Paul al VI-lea continua: „Această Ființă întunecoasă și tulburătoare există cu adevărat și acționează încă cu viclenie ascunsă: este dușmanul ascuns care seamănă greșeli și nenorociri în istoria omenească. El este perfidul și vicleanul seducător, care știe să se infiltreze în noi prin simțuri, prin fantezie, prin concupiscență, prin logica utopică sau prin contactele sociale dezordonate în modul nostru de a acționa, pentru a introduce devieri la fel de nocive deoarece sunt aparent asemănătoare cu structurile noastre fizice și psihice sau cu aspirațiile noastre instinctive și profunde”.

Paul al VI-lea avertiza totodată: „Unii își imaginau că vor găsi în studiile psihanalitice și psihiatrice sau în experiențele spiritiste, din păcate răspândite azi în unele țări, o compensație suficientă. Există teama de a se cădea în teorii maniheiste vechi sau în divagații fantastice și superstițioase. Se preferă azi de a apărea puternici fără prejudecăți, pentru a se încrede mai apoi în multe și gratuite superstiții fantastice și superstițioase sau mai rău, a-și deschide sufletul experiențelor imorale ale simțurilor, drogurilor mortale precum și seducțiilor ideologice ale erorilor la modă, fisuri prin care Răul poate intra cu ușurință și strica mentalitatea umană deoarece el e „uneltitorul subtil al echilibrului moral al omului”.

Care sunt semnele prezenței sale? „Putem presupune acțiunea sa sinistră acolo unde negarea lui Dumnezeu este radicală, subtilă și absurdă, unde minciuna se întărește în mod ipocrit și puternic împotriva adevărului evident, unde dragostea e stinsă da un egoism rece și crud, unde numele lui Hristos e respins cu ură conștientă și răzvrătită, unde spiritul Evangheliei este mistificat și dezmințit, unde disperarea se face cunoscută ca ultimul cuvânt”.

Ce fel de apărare, de remediu se poate opune? „Tot ceea ce ne apără de păcat, ne salvează de dușmanul nevăzut. Harul este apărarea decisivă. Neprihănirea apare ca o fortăreață”. După cum se vede, insistența Papei Bergoglio asupra diavolului și grija de a feri pe credincioși de acțiunea sa vicleană au avut un precedent decisiv în persoana Papei Montini și reprezintă actualizarea în timpul nostru a unei doctrine susținută de către Magisteriul Bisericii care îl prelungește pe cel al Evangheliei.

„Pentru Isus nu există doar posibilitatea răului care există în libertatea umană; și nici doar înclinarea spre rău care provine din vina individului și a strămoșilor, ci o putere personală care dorește răul în mod sistematic. Nu vrea în mod sinistru valori bune în sine, ci dorește chiar răul. E îndreptat împotriva lui Dumnezeu, vrea să să smulgă lumea din mâinile lui Dumnezeu, să-l zdrobească chiar pe Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu este binele, proiectul se poate realiza doar prin reducerea lumii la statutul de exterminare și revoltă împotriva lui Dumnezeu”.


Imaginar și realitate
Dacă pe de-o parte cultura secularizată reface legătura diavolului  cu mitologia și cu folclorul, de cealaltă parte asistăm în timpurile noastre la o renaștere a Satanei. Unii identifică începutul acesteia după cel de-al doilea război mondial când omenirea a luat act de masacrele comise mai ales de sovietici, de germani și de japonezi; se părea că Răul, „ființă vie și pervertită” și-a extins împărăția sa de durere și de moarte. Această convingere sau senzație exista împreună și există încă cu caricatura realizată de imaginarul colectiv. Din epoca medievală, cu elemente provenite din literatura clasică și din simbolurile biblice, Satana a fost simbolizat ca un satir foarte urât, cu coarne și coadă, picioare de țap sau de cal sau ca un balaur ce trăiește în pucioasă și în foc. Încetul cu încetul, aceste elemente descriptive s-au transformat și au fost înțelese ca proprietăți ale diavolului. Au contribuit la aceasta sculpturile monstruoase din catedralele gotice și descrierea extraordinară făcută de Dante, Luca Signorelli și Michelangelo. Este evident că un asemenea diavol, situat între comic și înspăimântător, mereu ridicol, nu există și nu poate exista.

Satana e o ființă spirituală, de neimaginat în perversitate, care nu poate fi înțeleasă sau descrisă doar în plan empiric. Realitatea sa, existență și acțiune, trebuie căutată doar în revelația dumnezeiască interpretată în cadrul tradiției Bisericii. Nu e de prisos a aminti că gândirea omenească cunoaște doar o psihologie întrupată în materie care se dezvoltă în timp, prin folosirea conceptelor aproximative deoarece parțiale și, prin urmare cu decizii revocabile.

Dimpotrivă, diavolul e un spirit neîntrupat în materie a cărui viață nu poate fi măsurată prin succesiunea evenimentelor temporale. El cunoaște adevărul prin intuiția globală deoarece e spirit și, prin urmare, cunoașterea sa nu provine ca a noastră, ex uno in aliud. El alege așadar, a ales deja, cu opțiune unică și irevocabilă: a ales răul. Când afirmăm că Satana e o persoană care gândește și vrea, ne referim în mod necesar doar la experiența pe care o avem, acea de spirit întrupat ceea ce înseamnă că afirmațiile noastre despre diavol trebuie să fie înțelese în mod analogic. Deoarece nu avem experiența directă a existenței diavolești, suntem constrânși a apela la terminologia izvorâtă din viața umană: cunoaștere, voință, acțiune, efect. De aceea, modul nostru de a-l concepe pe diavol trebuie să fie eliberat atât de schemele fanteziste și legendare cât și de categoriile conceptuale care ne fac să ne gândim la el ca la o persoană umană, dar invizibilă.


Victoria lui Hristos
Există riscul ca creștinul să dea o importanță excesivă diavolului, sedus de informațiile neînsemnate a unei anumite prese și a unor anumite televiziuni care duc la o desfătare în fiorul cauzat în mod nesănătos de intervențiile diabolice adevărate, presupuse sau inventate. Satana există, iar cu permisiunea lui Dumnezeu, îl ispitește pe om căruia îi poate produce un rău imens. Nu poate împiedica însă în noi nici viața evanghelică nici mântuirea veșnică. Se aseamănă cu un câine feroce ce mârâie și e legat cu un lanț solid de un perete. El poate agresa și ucide în măsura în care omul se apropie de raza de acțiune permisă de către lanț animalului. Acel lanț e Hristos.

Domnul cel înviat a învins Spiritul răului și acesta nu poate să ne facă vreun rău dacă noi nu dorim. Este valabil pentru toți un text de-al lui Leon cel Mare: „Cel care e în noi e mai puternic de cel care e împotriva noastră, forța noastră e în el, în încrederea în forța sa: pentru a ne învăța cu exemplul său și a ne apăra cu ajutorul său”. E periculos sofismul celor care vor să suprime în conștiința credincioșilor rolul activ al Satanei. Sfânta Scriptură în schimb, îi atenționează față de cel care fură Cuvântul din inimi (Mc. 4,15), care seamănă neghină în mijlocul grâului (Mt. 13,25), care va trăi chinurile (suferințele) escatologice (Mc. 13). În fața activității diavolului, discipolul lui Isus știe că trebuie să lupte și să vegheze (1 Pt 5,8). Știe însă și că, mai ales, viața creștină este participare în speranță la viața Învățătorului care a învins moartea pentru noi și principele său și„a făcut să strălucească viața ș incoruptibilitatea prin intermediul Evangheliei.” (2 Tm 1,10). A. Gide cunoștea bin acest lucru atunci când, în primii ani din sec. XX a fost ispitit, de data aceasta de Dumnezeu la conversație religioasă. În opera Cahier vert  a rămas urma unor siguranțe demne de un mistic: „Doamne, ia din inima mea tot ceea ce aparține iubirii”, întrucât „Răul ne atacă din imperfecțiunea dragostei” (C`est au défaut de l`amour que nous attaque le Malin)”.


Traducere de O. Frînc  după G. Mucci, „Il diavolo: mito, folclore o realtà” în La Civiltà Cattolica 14 (2013), pp. 178-185