Există oameni pe care întâlnindu-i simți cum inima ți se umple de Cer și începi să guști frumusețea Împărăției cerurilor. Atunci, fericit, îți amintești că „împărăția cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde și, plin de bucurie, merge și vinde tot ce are și cumpără ogorul acela” (Mt 13,44). Și viețile sfinților sunt comori necunoscute și pline de mister, iar descoperirea lor devine pentru noi izvor de viață și puterea de a spera vindecarea sufletului și a trupului.
Un astfel de sfânt este și Charbel Makhluf, născut la 8 mai 1828, în Bekà Kafra, un sătuc din nordul Libanului. Născut într-o familie creștină practicantă, la botez a primit numele de Youssef (Iosif). A rămas orfan de tată pe când avea trei ani, însă în inima sa deja licăreau germenii unei iubiri divine. A slujit ca ministrat în Biserica Orientală Maronită în care sfintele Liturghii se celebrau în aramaică, în limba pe care o vorbea însuși Isus Cristos. Când nu trebuia să meargă cu animalele la păscut, se retrăgea într-o peșteră din apropiere pentru a se ruga. Privea ore în șir o statuie a Preacuratei și vorbea cu Dumnezeu, Tatăl său, în desăvârșita tăcere a unei grote.
La 23 de ani a intrat în mănăstirea de la Annaya a Ordinului Maronit Libanez. Începând noviciatul în 1851, și-a luat numele de Charbel, un martir din Antiohia de la începutul creștinismului. A făcut voturile solemne la 1 noiembrie 1853, iar la 23 iulie 1859 a fost hirotonit preot. Își dedica mult timp activităților din mănăstire, dar inima sa suspina mereu după momente de singurătate în care să stea în liniște înainte Domnului. Viața contemplativă era visul său. Astfel, după 15 ani de slujire în mănăstire, a îmbrățișat viaţa eremitică. Separat de lume și cufundat în tăcerea singurătății, și-a petrecut viața în rugăciune, contemplație și pocăință aspră. Totul pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea lumii.
În cei 23 de ani de viață ca eremit cei care au avut ocazia să-l întâlnească la sfânta Liturghie sau pentru alte rugăciuni, spuneau că era suficient să-l vezi cum face semnul sfintei Cruci ca să înțelegi iubirea care-l unea cu Cristos răstignit. Tocmai prin acest semn maestos și puternic al Crucii a învins toate atacurile Diavolului care încerca să-l abată de la viața eremitică și de la calea sfințeniei.
A murit în ajunul Crăciunului, la 24 decembrie 1898, după opt zile de agonie. Ultimele sale cuvinte, la 16 decembrie, au fost tocmai cuvintele consacrării rostite în timpul sfintei Liturghii: „Acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi”.
La puțin timp după moartea sa, s-au văzut fenomene extraordinare la mormântul său. Pentru că și-a dedicat întreaga viață slujirii și rugăciunii, adică miresmei plăcute Domnului, trupul său mort emana „mireasma Libanului” și continua să realizeze faptele minunate ale Mântuitorului (Ct 4,11; Os 14,7; Mc 16,17-18). Când l-au dezgropat i-au găsit trupul neatins, ca viu. Mai mult, din trupul său ieşea o sudoare roşiatică, analizată de medici specialiști în 1899, 1927 și 1950. Chiar și în 1950 trupul său era tot ca viu şi păstra temperatura trupurilor vii.
Omul rugăciunii și al tăcerii, fiul Mariei și fratele lui Cristos, continuă și astăzi să facă zeci de miracole. Cei care îi vizitează mormântul aflat în mănăstirea Annaya, indiferent de confesiune, strigă deseori: „Minune, minune”.
Papa Paul al VI-lea l-a beatificat în prezența părinților participanți la Conciliul al II-lea din Vatican, la 5 decembrie 1965, iar apoi l-a canonizat la 9 octombrie 1977.
