Note plecând de la lectura cărții lui Fleming Rutledge – The Crucifixion. Understanding the Death of Jesus Christ. Titlul postărilor este inspirat din reflecțiile pr. Richard John Neuhaus – Death on a Friday Afternoon. Meditations on the Last Words of Jesus from the Cross.
Printre bălăriile ce sucesc mințile studenților din științele umaniste se numără „creștinismul în perspectiva religiilor comparate”. Într-un curs oarecare, totul e rapid încadrat, cu aer plictisit, în categoria arhetipuri, determinări, simboluri universale. „Așa cum spuneau Jung, Eliade, Guenon…” Un exemplu: și în alte religii apare zeul care moare și învie. Altul: crucea e simbol întâlnit și în alte culturi. Creștinismul a preluat-o „din mediul ambiant”.
Pentru că, nu-i așa, unde nu e prezentă crucea în preistorie și în alte religii? Pe cioburi, cărămizi, temple vestite, constelații și, mai ales, la intersecția a două drumuri. Și deja știm argumentul: Crucea e un simbol cosmic, metafizic, religios. Este axis mundi, arborele vieții, unirea cerului și a pământului, principiu, fundament, arche. Deci creștinismul „preia”. Preia tot.
Primul lucru ce interzice posibilitatea acestor considerații este tocmai această căutare a sensului, a unui „dincolo”, a sublimului, a unei presupuse metafizici adânci în spatele acestui simbol; când, de fapt, creștinismul nu are nimic din toate aceste lucruri. Crucea e prăbușirea sensului, eșecul rațiunii, dizolvarea metafizicii. Nu este nimic altceva decât un instrument criminal a cărui oroare nu a fost vreodată egalată. Și este exact instrumentul folosit de toți căutătorii de sensuri „mai profunde” pentru a-l ucide pe cel care venise pentru a contesta întreaga ordine a lumii, toate religiile, toate filosofiile, și orice tip de comerț ce ținea în echilibru Absolutul și imanența, ordinea stupidă a zeilor și istoria autonomă a omului.
Simpla căutare a unei logici în Cruce nu face decât să îi confirme o presupusă validitate în ordinea lumii. Cu cât amatorul de speculații merge mai departe, „mai profund”, cu atât se adâncește în justificarea morală și metafizică a crimei. Punctul final e atunci când unii găsesc în ea un simbol al sacrificiului etern al lui Dumnezeu care singur ar ține lumea în picioare, ba chiar și dumnezeirea însăși. Capul hidos al gnozei, travestit în banalități hegeliene sau „comparatiste”. „Sociologia religiei” aprobă timid, citând de zor.
Dar Mesia crucificat reprezintă un scandal, o blasfemie pentru toate religiile și o prostie pentru filosofie. Oricâte țigări am fuma între două cursuri, oricât de mult am discuta, zâmbind superior, despre simboluri și arhetipuri, continuăm să fim neliniștiți atunci când ne confruntăm cu răceala, înjurăturile, lacrimile, strigătele și sângele scurs, într-o după-amiază de vineri, pe Golgota.
