În urmă cu 89 de ani, la București, trecea la cele veșnice poetul și prozatorul greco-catolic Ion Gorun, după numele său adevărat Alexandru I. Hodoș.
Născut la 30 decembrie 1863, la Roșia, în comitatul Sibiu, provenea dintr-o familie greco-catolică care a dat Biserici Române Unite cu Roma nenumărați preoți, dar și literați care au contribuit la emanciparea poporului român din Transilvania. Pe linie maternă era nepotul protopopului greco-catolic Simion Balint, unul dintre revoluționarii români ce a luptat alături de Avram Iancu, în calitate de prefect al Legiunii Arieșului și care la rândul său era descendent al unei familii nobiliare de preoți greco-catolici din Vima Mică (Țara Lăpușului). Tatăl său Iosif Hodoș, căsătorit cu Ana, fiica lui Simion Balint, era vicecomite al Zarandului, avocat de meserie, membru fondator al Academiei Române și verișor cu Alexandru Papiu Ilarian, fiul preotul greco-catolic Ioan Pop, originar din Budiu de Câmpie.
Tatăl poetului, Iosif Hodoș, studiase dreptul în Italia, la Padova, alături de Alexandru Papiu Ilarian și de Simion Bărnuțiu, preotul greco-catolic care a marcat istoria românilor într-un mod profund şi ireversibil prin Proclamația privind afirmarea românilor ca naţiune. Dar și Iosif Hodoș era un militant pentru drepturile românilor; încă din timpul liceului, împreună cu vărul său, Alexandru Papiu Ilarian, și-au adus aportul la organizarea unei societăți de lectură care „prin cultivarea limbii române și a celorlalte instrumente de cultură națională, avea de scop să pregătească emanciparea politică a neamului nostru”.
La rândul său poetul Alexandru I. Hodoș, care își va lua numele de Ion Gorun, ca orice bun greco-catolic și român, ce nu-și uită nici trecutul, nici curajul înaintașilor și nici nu se împiedică de greutățile prezentului, după terminarea Facultății de Litere se dedică cultivării poporului din care face parte. Prin poezie și proză, prin articole publicate în diversele reviste se luptă să mențină viu dulcele grai românesc și dorința de unitate pe care o va vedea înfăptuindu-se cu zece ani înainte de moartea sa.
Ca jurnalist a lucrat în redacția revistei liberale Națiunea. A fost secretar de redacție la Vieața și la Povestea vorbei, a condus revista Viața nouă și a fost redactor la Românul din Arad. A editat revistele Pagini literare cu Artur Stavri, Viața literară și artistică cu George Coșbuc, fiul preotului greco-catolic din Hordou. A redactat Revista noastră cu Constanța Hodoș, Războiul popoarelor și Astra. A mai colaborat la Sămănătorul, Vatra, și la Fântâna Blanduziei, alături de frații săi Enea şi Nerva Hodoş.
Opera sa literară este vastă și o regăsim în: Câteva versuri, Bucureşti, 1901; Alb şi negru, Bucureşti, 1902; Robinson în ţara românească, Bucureşti, 1904; Taina a şasea, Bucureşti, 1905; Lume necăjită, Bucureşti, 1911; Ştii româneşte?, Bucureşti, 1911; Fata cea frumoasă, Bucureşti, 1916; Nu te supăra, Bucureşti, 1922; Obraze şi măşti, Bucureşti, 1922; Sub pământ, Bucureşti, 1922; A. Vlahuţă, omul şi opera. O reprivire, Bucureşti, 1928; Lacrimi pentru Octavian Goga, Cluj, 1938; Scrieri alese, ediţie îngrijită de Lidia Munteanu şi Vasile Netea, prefaţă de Vasile Netea, Bucureşti, 1983.
Ion Gorun a tradus și operele: Oscar Jager, Istoria romanilor, Bucureşti, 1885; Goethe, Faust, Bucureşti, 1906; H. Ibsen, Stâlpii societăţii, Bucureşti, 1911; Immanuel Kant, Spre pacea eternă, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1918; Al. Dumas-pere, Contele de Monte Cristo, Bucureşti, 1922; August Strindberg, Frânturi din viaţa omenirii, Bucureşti, 1924; Karl May, Opere complete, vol. I: Winetu, omul preriilor, Bucureşti, 1924 (în colaborare cu A. Toma); Ivo Voinovici, Sirena, Bucureşti, 1925; Lewis Wallace, Ben Hur, Bucureşti, 1931.
Prin munca și viața sa, Ion Gorun s-a angajat și el în marea operă de promovare a identității naționale și a limbii române începută de episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și continuată cu mult devotament de toți fii acestei Biserici.
ACC
