Complexul Basilicii Sant’Ambrogio din Milano a găzduit, la 17 martie 2018, conferința ”Centenarul Marii Uniri a României”, organizată de parohia greco-catolică din localitate, cu patronajul Ambasadei României în Republica Italiană, Ambasadei României pe lângă Sfântul Scaun și Consulatului General al României la Milano.
Discursul ambasadorului României în Italia, George Bologan:
Distinse domnule rector Ion Aurel Pop de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, Preasfinția Voastră Virgil Bercea, domnule ambasador pe lângă Sfântul Scaun, stimate prof. Cesare Alzati,
Sunt onorat de a putea interveni cu acest mesaj datorită amabilității Consulului general la Milano, domnul Adrian Georgescu, căruia îi mulțumesc împreună cu părintele Robert Popa pentru susținerea acestei inițiative.
Evenimentele din aceste zile, organizate la Milano de Biserica Greco-Catolică, cu participarea P.S. Virgil Bercea, se înscriu în tradiția și rolul pe care Biserica Greco-Catolică Română le-a avut în istoria poporului român, în insuflarea și promovarea conștiinței naționale și în afirmarea valorilor spiritualității românești.
Sărbătorim un moment istoric care cuprinde întreaga existență a poporului român. Istoria oferă în mod normal condițiile necesare pentru a face apel la memorie, noi suntem însă pe punctul de a scruta orizonturile istoriei noastre ca o proiecție în viitor. Un viitor afirmat și asumat cu mândrie, pentru că istoria ne permite, dar și cu responsabilitate, în spiritul idealurilor unei Europe unite, solidare și puternice, deoarece noile realități impun acest lucru. Europa, în complexitatea sa istorică și culturală, este atât de bogată încât poate privi viitorul ca un scop față de care ne angajăm cu toții, convinși fiind că suntem cu toți fiii aceleiași civilizații. În același timp, Europa, marcată de războaie și conflicte, este atât de slăbită încât devine obligatorie cultivarea păcii și a unității, în speranța că aceste lucruri nu se vor mai întâmpla niciodată. Acum este evident că, în special în vremuri dificile, trebuie să încercăm să consolidăm securitatea pentru a redobândi încrederea pierdută.
Dacă sfârșitul primului război mondial a făcut posibilă unirea Transilvaniei și a celorlalte regiuni istorice cu România, nu trebuie să uităm că acel proces a fost posibil și în contextul evoluției politice a întregului continent, care dura deja de câteva secole. Apariția națiunilor europene era deja o realitate care nu putea fi ignorată. Deși nu sunt un susținător al istoriei contrafactuale, nu putem ignora analizele pe care unii cercetători le-au făcut cu privire la situația politică din Imperiul Austro-Ungar înainte de primul război mondial și care au evidențiat evoluția acelei societăți înspre alte realități socio-politice, în care rolul națiunilor care o alcătuiau devenea din ce în ce mai important. Acest scenariu, desigur, se referă la o evoluție care ar fi fost posibilă chiar și fără izbucnirea primului război mondial.
Încă din 1648, cu Pacea de la Westfalia, Europa a încercat să dezvolte instrumente pentru prevenirea conflictelor. Fundamentul arhitecturii europene de pace bazată pe tratate, pe care timp de secole am încercat să o consolidăm, se poate clătina dacă aceste tratate sunt contestate în mod arbitrar.
Pentru noi, românii, anul Centenarului este un moment de bucurie, dar și de reflecție. Trăirea acestei bucurii în Italia ne permite să consolidăm și mai mult relațiile noastre, pentru că istoria noastră este atât de asemănătoare în evoluția ei, iar Marele Război nu este o excepție. Italia și România priveau către sfârșitul conflagrației animate de aceleași idealuri. Acest lucru a făcut ca relațiile dintre cele două state să se bazeze pe fundamente solide, iar modul în care a fost gestionată diplomația mărturisește acest fapt. În acest sens, aș dori să fac o referire la o telegramă pe care ministrul de externe italian, marchizul di San Giuliano, a trimis-o președintelui Consiliului de Miniștri, Antonio Salandra, în legătură cu înmormântarea regelui Carol I al României: “Părerea mea este că atât timp cât Italia nu este singură, și poate chiar fiind, este oportună trimiterea unei misiuni militare la înmormântarea regelui Carol, condusă de un general de rang înalt.“ Această telegramă, trimisă la 11 octombrie 1914, la o zi după moartea regelui român, demonstrează importanța acordată de Italia relațiilor cu România.
Pentru România, Marele Război a fost un pasaj istoric fundamental ale cărui efecte se resimt și astăzi. Statul român a fost printre țările de dimensiuni mici-medii înainte de conflict, și a ieșit în schimb ca o țară de dimensiune medie-mare, atât în comparație cu statele membre ale întregului continent european, cât mai ales în comparație cu alte țări din Europa de Sud-Est. Numerele vorbesc de la sine. România înainte de război (care cuprindea Țara Românească, Moldova și Dobrogea) avea 137,903 km² și o populație de mai puțin de opt milioane de suflete; România Mare, după război, avea o suprafață de 295.049 km², cu o populație de peste șaisprezece milioane. Era a 10-a țară a Europei din punct de vedere teritorial. Trebuie adăugat totuși, că, odată cu încheierea primului război mondial, poporul român a importat pentru a doua oară modelul liberal-democratic occidental, după ce l-a experimentat în timpul secolului al XlX-lea, în versiunea sa este extrem de moderată (caracterizată prin vot cenzitar). România Mare a fost, prin urmare, nu doar o sumă de teritorii și de locuitori, dar și o idee politică și națională, reprezentarea fizică a idealurilor și aspirațiilor care să devină concrete în viața de zi cu zi a poporului român, inclusiv a minorităților substanțiale care făceau parte din ea.
Înainte de a-mi încheia discursul, aș dori să prezint un fragment din mesajul Președintelui României, Klaus Iohannis, transmis cu ocazia inaugurării Anului Centenarului:
”Mesajul pe care România îl transmite lumii în 2018 este acela al Centenarului unei construcții statale care și-a demonstrat pe deplin viabilitatea și care, pe plan extern, și-a probat în momente foarte dificile identitatea, stabilitatea și relevanța internațională. Statul român rezultat prin Marea Unire nu a fost un dar al istoriei ori rezultatul unui troc între marii ei actori. Idealul Marii Uniri s-a înfăptuit prin jertfa supremă a peste 800 de mii de români, dar și prin efortul diplomatic remarcabil al generației de atunci. Acest efort trebuie să ne inspire permanent în tot ceea ce facem, pentru ca obiectivele naționale de politică externă să fie duse cu bine la capăt, iar România să fie mai puternică, mai sigură, mai prosperă și mai respectată”.
