Ce este ecumenismul?
* Este mişcarea care tinde la unitatea creştinilor şi care cuprinde „activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unităţii creştinilor” (UR 4).
Căutarea unităţii creştinilor este o misiune tot mai urgentă a Bisericii Catolice. Ecumenismul – care trebuie deosebit de dialogul interreligios – îşi are fundamentul în testamentul lăsat nouă de Isus însuşi în ajunul morţii sale: „Ut unum sint” (In 17,21). Conciliul al II-lea din Vatican a descris angajarea în favoarea unităţii creştinilor ca una din principalele sale intenţii (UR 1) şi ca un impuls al Duhului Sfânt (UR 1, 4). Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat de mai multe ori „ireversibilitatea alegerii ecumenice” (Ut unum sint, 3). Şi Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, încă din primele zile ale pontificatului său, a asigurat că se angajează profund pentru reconstituirea unităţii depline şi vizibile a tuturor ucenicilor lui Cristos. În această misiune, criteriul prioritar este unitatea credinţei.
Punctul de plecare al ecumenismului este Botezul, cel de sosire este celebrarea comună a Euharistiei.
* Dialogul ecumenic este bazat pe dreptul-obligaţia de a exprima fiecare, cu seninătate şi obiectivitate, propria identitate, evidenţiind ceea ce este fiecare, ceea ce uneşte şi ceea ce desparte. A expune cu claritate propriile poziţii nu limitează dialogul ecumenic ci-l favorizează.
Pentru ce există ecumenismul?
Pentru că, între creştini, există dezbinări, care sunt contrare voinţei lui Cristos, care s-a rugat „pentru ca toţi să fie una” (In 17,21), pentru ca „poporul lui Dumnezeu să ajungă cu bucurie la totala plinătate a gloriei veşnice, în Ierusalimul ceresc” (UR 3).
Benedict al XVI-lea afirmă că creştinii agravează astăzi dezbinările lor îndeosebi din două motive:
1) din cauza „aşa-numitelor acţiuni profetice întemeiate pe o hermeneutică ce nu e întotdeauna în consonanţă cu realitatea din Scriptură şi din Tradiţie. Prin urmare, comunităţile renunţă să acţioneze ca un corp unit şi preferă în schimb să acţioneze după principiul opţiunilor locale. În acest proces, se pierde în unele părţi necesitatea unei koinonia diacronice – comuniunea cu Biserica din toate timpurile – chiar în momentul în care lumea a pierdut orientarea şi are nevoie de mărturii comune şi convingătoare despre puterea mântuitoare a Evangheliei”;
2) mulţi creştini consideră că trebuie „să se urmeze propria conştiinţă şi să se aleagă acea comunitate care întâlneşte mai bine propriile gusturi personale. Rezultatul se poate vedea în proliferarea continuă de comunităţi care adesea evită structuri instituţionale şi minimalizează importanţa conţinutului doctrinal pentru viaţa creştină. Şi în cadrul mişcării ecumenice creştinii se pot dovedi îndărătnici de a afirma rolul doctrinei de teamă că acest lucru ar putea mai degrabă să exacerbeze decât să vindece rănile dezbinării” (Discurs, întâlnirea ecumenică de la New York în biserica „Sfântul Iosif”, 18 aprilie 2008).
Ce tip de rău provoacă dezbinările dintre creştini?
* Provoacă diferite tipuri de rău, fie în interiorul Bisericii fie în exteriorul ei. De fapt:
– Sunt un scandal care slăbeşte glasul Evangheliei.
– „Separările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăşi realitatea vieţii” (UR 4).
– „Universalitatea proprie a Bisericii, condusă de urmaşul lui Petru şi de episcopi în comuniune cu el, din cauza dezbinării creştinilor, întâlneşte un obstacol pentru realizarea sa deplină în istorie” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Communionis notio, 17.3).
* Această non-unitate dintre creştini aduce daună gravă şi mărturiei pe care creştinii sunt angajaţi s-o propună necreştinilor: constituie o contra-mărturie. „Este dureros că în această situaţie creştinii pierd parte din râvna lor misionară şi evanghelizatoare din cauza dezbinărilor care ameninţă viaţa lor internă şi reduc credibilitatea lor apostolică” (Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, Prezentare).
De ce trebuie să se facă deosebire între unitatea Bisericii şi unitatea creştinilor?
* Pentru că unitatea Bisericii există deja. Unitatea „pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale credem că dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi, până la sfârşitul veacurilor” (UR 4). Pentru aceasta noi în Crez proclamăm: „Cred într-una… Biserică”, şi această Biserică una subzistă în Biserica Catolică (cf. LG 8).
* Ceea ce lipseşte este unitatea creştinilor. De fapt, „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut, încă de la începuturi, anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare, s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi” (UR 3).
* „Unitatea unicei Biserici, care există deja în Biserica Catolică fără posibilitate de a fi pierdută, ne garantează că într-o zi şi unitatea tuturor creştinilor va deveni realitate” (Ioan Paul al II-lea, Discurs, 13 noiembrie 2004).
* Şi totuşi creştinii despărţiţi de comuniunea deplină cu Biserica Catolică au, deja încă de acum, multe elemente în comun cu ea.
Care sunt elementele pe care Bisericile şi comunităţile creştine necatolice le au în comun cu Biserica Catolică?
* Membrii acestor Biserici şi comunităţi creştine necatolice:
– „îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice” (UR 3);
– au „multe elemente de sfinţire şi de adevăr, cum ar fi cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi elemente vizibile” (UR 3).
* „Duhul lui Cristos nu refuză să folosească aceste Biserici şi comunităţi ecleziale drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii Catolice. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la el” (UR 3); şi „duc spre unitatea catolică” (LG 8).
* „Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” (LG 15).
* În acelaşi timp Biserica Catolică recunoaşte că Bisericile ortodoxe sunt mai apropiate de ea faţă de comunităţile creştine necatolice, deoarece există mare diferenţă între acestea din urmă şi Bisericile ortodoxe.
Care este diferenţa dintre Bisericile ortodoxe şi comunităţile ecleziale necatolice?
* Bisericile ortodoxe, născute începând din anul 1054:
– „au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi” (UR 15);
– deci „o anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti” (UR 15);
– merită titlul de „Biserici particulare sau locale”, şi sunt numite „Biserici surori ale Bisericilor particulare catolice” (UR 14);
– prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare din aceste Biserici, Biserica lui Dumnezeu este edificată şi creşte;
– au o comuniune cu Biserica Catolică, aşa de profundă „încât le lipseşte foarte puţin pentru a ajunge la plinătatea care să autorizeze o celebrare comună a Euharistiei Domnului” (Paul al VI-lea, Discurs în Capela Sixtină cu ocazia celei de-a zecea aniversări a ştergerii reciproce a excomunicărilor între Bisericile de Roma şi de Constantinopol, 14 decembrie 1975);
– totuşi nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică pentru că ele nu sunt în comuniune cu capul vizibil al unicei Biserici Catolice care este papa, urmaş al lui Petru. Şi acesta nu este un fapt accesoriu, ci unul din principiile constitutive interne ale oricărei Biserici particulare. De aceea, de vreme ce „comuniunea cu Biserica Catolică, al cărei cap vizibil este episcopul de Roma şi urmaş al lui Petru, nu este o oarecare completare externă Bisericii particulare, ci unul din principiile sale constitutive interne, condiţia de Biserică particulară, de care se bucură acele venerabile comunităţi creştine, totuşi resimte o carenţă” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Responsa ad quaestiones, 4).
* Comunităţile ecleziale necatolice:
– sunt mai ales cele născute din reforma din secolul al XVI-lea: protestante (inspirate din gândirea şi din opera lui Martin Luter: 1483-1546), anglicană (născută cu Actul de Supremaţie al regelui Henric al VIII-lea din anul 1534)… În afară de acestea, există şi o înmulţire a unor denumiri creştine mereu noi, care s-au născut şi se nasc în continuare;
– nu au succesiunea apostolică în sacramentul Preoţiei şi de aceea sunt lipsite de un element constitutiv esenţial al faptului de a fi Biserică;
– în special din cauza lipsei preoţiei ministeriale, nu au păstrat substanţa genuină şi integră a misterului euharistic (cf. UR 22);
– „pentru acest motiv, nu este posibilă, pentru Biserica Catolică, intercomuniunea euharistică cu aceste comunităţi” (CBC 1400);
– totuşi, „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă” (UR 22);
– nu pot, conform doctrinei catolice, să fie numite „Biserici” în sens propriu (cf. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Dominus Iesus, 17.2), deoarece nu au sacramentele Preoţiei şi Euharistiei;
– în ele se găsesc totuşi „numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”, „care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (LG 8), ca de exemplu Sfânta Scriptură, Botezul, caritatea…
Care principiu este important în dialogul ecumenic?
În dialogul ecumenic „este valabil mereu principiul iubirii fraterne şi al căutării înţelegerii şi apropierilor reciproce; dar şi apărarea credinţei poporului nostru, confirmându-l în certitudinea fericită că «unica Christi Ecclesia… subsistit in Ecclesia catholica, a succesore Petri et Episcopis in eius communione gubernata» («unica Biserică a lui Cristos… subzistă în Biserica Catolică, condusă de urmaşul lui Petru şi de episcopi în comuniune cu el» (LG 8)” (Benedict al XVI-lea, Omilie, 12.05.2007).
Cum trebuie să fie înţeleasă afirmaţia conform căreia Biserica lui Cristos subzistă în Biserica Catolică?
„Cristos «a constituit pe pământ» o singură Biserică şi a instituit-o ca şi «comunitate vizibilă şi spirituală», care de la începuturile sale şi de-a lungul secolelor a existat şi va exista mereu, şi numai în ea se găsesc toate elementele instituite de Cristos însuşi. «Aceasta este Biserica unică a lui Cristos pe care o mărturisim în crez una, sfântă, catolică şi apostolică. […] Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el».
În Constituţia dogmatică «Lumen Gentium», la nr. 8, subzistenţa înseamnă această durabilă continuitate istorică şi permanenţa tuturor elementelor instituite de Cristos în Biserica Catolică, în care se găseşte în mod concret Biserica lui Cristos pe acest pământ” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Responsa ad quaestiones, 2).
Pentru ce este folosită de Conciliul al II-lea din Vatican (LG) expresia subsistit in şi nu verbul est?
* Cu acest cuvânt subsistit (subzistă), Conciliul:
– indică identitatea deplină a Bisericii lui Cristos cu Biserica Catolică. Deoarece Biserica voită astfel de Cristos de fapt continuă să existe (subsistit in) în Biserica Catolică, continuitatea de subzistenţă comportă o identitate substanţială de esenţă între Biserica lui Cristos şi Biserica Catolică. De aceea Conciliul a voit să înveţe că Biserica lui Isus Cristos ca subiect concret în această lume poate să fie întâlnită în Biserica Catolică;
– afirmă că acest cuvânt subzistă „poate să fie atribuit exclusiv numai Bisericii catolice, deoarece se referă tocmai la caracteristica unităţii mărturisită în simbolurile credinţei (Cred într-una… Biserică)” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Responsa ad quaestiones, 2);
– exprimă singularitatea şi non-multiplicabilitatea Bisericii lui Cristos: Biserica lui Cristos este numai una şi subzistă, în realitatea istorică, într-un unic subiect, care este Biserica Catolică;
– astfel salvgardează unitatea şi unicitatea Bisericii, care ar dispare dacă s-ar admite că ar putea să existe mai multe subzistenţe ale Bisericii întemeiate de Cristos;
– face să se evite imaginarea Bisericii lui Cristos ca „suma – diferenţiată şi într-un fel unitară în acelaşi timp – Bisericilor şi comunităţilor ecleziale” sau „să se creadă că Biserica lui Cristos astăzi nu mai există în nici un loc şi că, de aceea, trebuie să fie numai obiect de căutare din partea tuturor Bisericilor şi comunităţilor” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Mysterium Ecclesiae, 1). Dacă ar fi aşa, unica Biserică a lui Cristos nu ar mai exista ca „una” în istorie sau ar exista numai în mod ideal adică in fieri într-o viitoare convergenţă sau reunificare a diferitelor Biserici surori, dorită şi promovată de dialog;
– exprimă mai clar că în afara adunării vizibile a Bisericii Catolice există „numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”, „care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (LG 8). De aceea recunoaşte prezenţa, în comunităţile creştine necatolice ca atare, elementelor proprii ale Bisericii lui Cristos. „Prin urmare, aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice” (UR 3);
– permite o deschidere mai mare a Bisericii Catolice la cererea specială a ecumenismului de a recunoaşte caracter şi dimensiune realmente ecleziale comunităţilor creştine care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, din cauza acelor „plura elementa sanctificationis et veritatis” (elementelor multiple de sfinţire şi de adevăr) prezente în ele.
* Deci expresia subsistit armonizează două afirmaţii doctrinale: pe de o parte, că Biserica lui Cristos, în pofida dezbinărilor creştinilor, continuă să existe pe deplin numai în Biserica Catolică şi, pe de altă parte, existenţa de numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr în afara adunării sale, adică în Bisericile şi comunităţile ecleziale care încă nu sunt în comuniune deplină cu Biserica catolică (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Responsa ad quaestiones, 3 şi articolul de comentariu).
Ce trebuie făcut pentru unitatea creştinilor?
* „Este nevoie de:
– o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate;
– convertirea inimii «pentru a trăi mai curat după Evanghelie», căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor;
– rugăciunea în comun, căci «convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt ecumenism spiritual»;
– cunoaşterea frăţească reciprocă;
– formarea ecumenică a credincioşilor şi în special a preoţilor;
– dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi;
– colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor” (CBC, 821).
* „Ecumenismul adevărat nu există fără convertire interioară şi purificare a memoriei, fără sfinţenia vieţii în conformitate cu Evanghelia, şi mai ales fără o rugăciune intensă şi asiduă care să facă ecou la rugăciunea lui Isus” (Ioan Paul al II-lea, Discurs, 13 noiembrie 2004).
* „Unirea cu Cristos este totodată unirea cu toţi cei cărora el li se dăruieşte. Nu pot să-l am pe Cristos numai pentru mine; pot să-i aparţin numai în unire cu toţi cei care au devenit sau vor deveni ai lui. Comuniunea mă trage afară din mine însumi spre el şi, în felul acesta, spre unitatea cu toţi creştinii” (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 14).
NB: Pentru a aprofunda tema, să se citească următoarele documente pontificale:
Conciliul al II-lea din Vatican, Lumen gentium (LG); Unitatis redintegratio (UR);
– Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Îndreptar pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism, 1993;
Catehismul Bisericii Catolice (CBC);
Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Responsa ad quaestiones de aliquibus sententiis ad doctrinam de Ecclesia pertinentibus, 29 iunie 2007).
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
