(338-417)
Sfântul Niceta de Remesiana - episcopul Daciilor -, s-a născut în localitatea Remesiana (azi Bela Palanca, aproape de Niş-Serbia) pe la anul 338. Este amintit episcop al Eparhiei Remesiana într-o scrisoare din anul 370. Şi-a desfăşurat activitatea catehetică misionară şi teologică în spaţiul daco-romanilor din Bulgaria şi Serbia de azi, dar şi în mijlocul daco-romanilor din nordul Dunării (Dacia Traiană-România de azi) şi a besilor (ramură dacă), incorporaţi toţi în dieceza Iliricului, supusă canonic, între anii 366-535, Vicariatului apostolic al Tesalonicului, acesta fiind supus direct Papei.
Mai târziu, între 535-540, aceiaşi daco-romani erau supuşi Arhiepiscopiei Prima Iustiniana, subordonată direct Papei. Exista apoi o veche şi bogată datină în virtutea căreia episcopii din sudul Dunării aveau misionarii lor la populaţia daco-romană în nordul Dunării şi sigur Sf. Niceta a îmbogăţit această tradiţie activa apostolică (N. Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, Craiova, 1984, p. 82 şi Ioan G. Coman, Izvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-roman, în Ortodoxia XXXII, 1981, p. 340). De altfel, în urma celor două vizite din 398 şi 402 făcute de Sf. Niceta la Roma, căreia îi este subordonat canonic, şi Sfântului Paulin de Nola (lângă Neapoli), prietenul său, pentru a venera cu aceste prilejuri şi mormântul Sf. Felix, Sf. Paulin a scris, în cinstea lui, două poeme, dintre care în Carmen XVII scrie:
II. ... Te patrem dicit plaga totae Borrae
Ad tuos fatus Scytha mitigatur
Et sui discors fera te magistro-pectora ponit...
III. Et Gaete currunt et uterque Dacus, qui colit terrae medio vel ille divitis multo bove pileatus/accola ripae...
IV. Nam simul terris animisque duri et sua Bessi nive duriores
Nunc oves facti duce te gregantur......... pacis in aulam...
VIII. Orbis muta regionis per te
Barbari discunt resonare Christum
Corde Romano..."
(N. Vornicescu, op. cit. p. 83 şi Al. Tăutu, Sf. Nichita Remesianul, apostolul Românilor. Teză de doctorat, Roma 1921 p. 13).
Traducere:
II. Pe tine, părinte te numeşte toată regiunea Nordului;
III. La vorba ta Sciţia se îmblânzeşte şi confuz, la învăţătura ta îşi leapădă firea sălbatică...
şi Geţii aleargă şi, amândoi Dacii.
IV. Cel ce locuieşte în ţara mijlocie (sau cel ce bogat în cirezi de vite), îmblănit locuieşte la ţărm.
VIII. Prin tine toţi barbarii din acele regiuni tăcute, învaţă să laude pe Cristos cu inimi romane şi să trăiască în curăţie şi plăcută pace...
Din strofele citate aflăm că Sf. Niceta a predicat pe Cristos în limba latină strămoşilor noştri geţi şi daci, besi şi sciri (hunilor), când Sf. Paulin îşi scria poema sa. Faptul că Sf. Niceta a predicat strămoşilor noştri daco-romani de pe ambele maluri ale Dunării latineşti ne arată că nici după împărţirea imperiului, în anul 395, Bisericile dacice n-au încetat să întreţină legături spirituale cu Biserica Romei, iar vizitele Sf. Nichita la Roma erau făcute la capii bisericii lui pentru a-i informa asupra stării vieţii bisericeşti în teritoriul păstorit de el.
După Vasile Pârvan, jurisdicţia Sf. Niceta s-ar fi întins asupra întregului teritoriu de astăzi al Bulgariei, Dobrogei şi asupra unor părţi nedeterminate ale Munteniei şi Olteniei (Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911), lucru susţinut şi de istoricii C. C. Giurescu şi Radu Vulpe, însă neîmpărtăşit total de D. M. Pipidi în Niceta de Remesiana şi originile creştinismului daco-roman din lucrarea sa Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 497. În ciuda acestor îndoieli, izvoarele literare şi urmele arheologice descoperite pe teritoriul României (cele cca. 3000 de inscripţii latine şi câteva greceşti între ele, cele de la Biertan, Micia, Cluj-Napoca, Apulum, Potaissa, Porolissum, cimitirul roman de la Bratei-Sibiu ş. a. din sec. IV-VIII), confirmă prezenţa activă a vieţii creştine latine în rândul strămoşilor noştri şi pe timpul Sf. Niceta (N. Bănescu, Bizanţul şi romanitatea la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1938). Dunărea n-a fost un hotar între noi şi restul Imperiului Roman, după cum n-a fost mai târziu între unguri, deşi le tăie ţara pe la mijloc. Apoi, sub Constantin cel Mare şi Iustinian ş. a., Dacia făcea parte din Imperiul Roman.
Ghenadie de Marsilia spune că Sf. Niceta a predicat în limba latină, citând unele lucrări ale sale (Liber de viris illustribus, XCII, Leipzig, 1896).
Scrierile Sf. Nichita au fost consemnate de Cassiodor şi Ghenadie de Marsilia şi atribuite, unele din ele, după temeinice cercetări, astfel:
1. Libelli instructionis (Cărticele de învăţături), 6 cărţi, sunt catehisme pentru pregătirea candidaţilor la botez, din care ni s-au păstrat doar în întregime cartea a III-a şi a V-a, expunând învăţătura creştină şi combătând greşelile trinitare şi cristologice arianiste şi apolinariste, explicând la sfârşit Simbolul Credinţei, ţinând seama şi de Catehezele Sf. Ciril al Ierusalimului.
2. De vigillis servorum Dei (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu) în 9 capitole, care explică desfăşurarea slujbelor şi rugăciunile introduse noaptea în Biserica (sâmbăta spre duminecă), de unde noi, românii, am moştenit privegherea prin Sf. Slujbe, priveghiul la morţi, privegherea sau lumânarea la capul mortului şi pasărea ce priveghează noaptea cu minunatele ei triluri.
3. De Psalmodie bono (Despre foloasele cântării în Psalmi), adică participarea tuturor credincioşilor la Sf. Slujbe prin cântarea comună ce aduce linişte şi pace în suflete.
4. De diversis appellationibus (Despre diversele numiri ale lui Isus), o predică simplă în care a explicat aceste numiri: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Ingeri, Om, Miel, Preot, Cale, Adevăr, Viaţă, Pace, Judecător, Uşă, Piatră etc., 24 de numiri tâlcuite dogmatic şi moral.
5. Te Deum laudamus (Pe Tine Dumnezeule, Te lăudăm), atribuită, după studii temeinice făcute de Burns şi Dom Morin, Sfântului Niceta şi nu Sfântului Ambrozie ori Sfântului Augustin, cum susţineau până acum alţii. Este un imn scris în proză ritmică şi cântat în bisericile Apusului de catolici, dar şi de protestanţii lui Luther şi, de asemenea, şi de ortodocşii Răsăritului (ortodocşii şi maroniţii). A fost tradus în slavoneşte de Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, la sfârşitul Psaltirii în versuri, Uniev, 1673; din latineşte, la noi, de arhimandritul Ghenadie Enăceanu în B.O.R. VIII, 1884 şi apoi Carte de Te Deum, Bucureşti, 1973, folosindu-se, în locul Doxologiei Mari la Anul Nou, după Sf. Liturghie şi la alte solemnităţi (N. Vornicescu, op. cit. p. 99).
6. De lapsu virginis consacrata (Despre căderea fecioarei consacrate)
Tot Sf. Niceta a redactat ritul daco-latin pe baza schemei fundamentale liturgice antice, tradiţional apostolice, pe care a suprapus elementele locale. Acest rit al său n-a fost nici greco-bizantin, nici roman-latin, ci un rit propriu al Diecezei Iliricului şi Dacilor (Al. Tăutu, op. cit p. 125). În ritul Sf. Niceta se găsesc elemente comune Liturghiei orientale: diaconul recită ecteniile ca la orientali, îi face atenţi pe credincioşi, se cântă la Sf. Liturghie: Unul Sfânt, Unul Domn Isus Cristos, întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl, Amin. Iar în Credeu are ca adaos articolul: Sanctam Ecclesiam Catholicam şi Comuniunea Sfinţilor.
Ritul Sf. Niceta a fost părăsit cel târziu în sec. IX-X, sub presiunea apostolilor slavilor Ciril şi Metodiu, şi mai ales a ucenicilor acestora reveniţi în Bulgaria sub ţarul Boris. (852-888), când noi, românii, depindeam de Ohrida şi l-am introdus şi noi în biserică ritul bizantino-slav.
Deşi Sf. Nichita a intrat în literatura populară românească, să nu-l confundăm cu Nichita Gotul din Sinaxarele bizantine la 15 septembrie, cum a făcut Iosif Fechete, iezuit, G. Şincai, P. Maior, A. Şaguna, Ion Lupaş ş.a. (Burns, A.E., Niceta of Remesiana. His life and Works, Cambridge, 1905).
