Cuvântul P. S. Mihai la Sfânta Liturghie din prima zi a Anului nou – 2018
În anul care a început cel mai important lucru este fidelitatea față de voința lui Dumnezeu. Am spus „da”-ul nostru, am promis să trăim după voința lui și ne place să credem că trăim în spiritul Împărăției. Acest spirit ne cere însă o voință vie și continuă, o acceptare constantă la timpul prezent. Planul divin peste viața fiecăruia dintre noi nu e o lege stabilită pentru totdeauna, ci o voință progresivă. Adică îl urmăm pe Hristos fără a cunoaște mai întâi calea și fără să avem dreptul de a ne instala într-o poziție definitivă în timpul vieții.
În credință nu se poate trăi pentru un rol anume. Nu este fervoarea sentimentelor sau a declarațiilor care ne arată legați de Împărăția lui Dumnezeu, ci calitatea dragostei și a respectului pentru Dumnezeu și semeni. Mulți dintre cei care l-au refuzat pe Isus la venirea sa în lume jucau un rol. La fel, în fața Judecății de la urmă, vor fi unii care vor spune: „Dar am făcut minuni în numele tău” – „Nu vă cunosc pe voi!”. De ce? Au jucat un rol: nu pentru a-l asculta pe Dumnezeu, ci pentru a avea o ocupație și satisfacții proprii.
La cumpăna dintre ani medităm că Hristos nu a reușit să-i convingă sau să-i convertească pe cei mai mulți dintre cei cărora le predica Împărăția. Eșecul său l-a purtat spre Calvar, dar din Cruce s-a născut Biserica și a venit mântuirea. Asta înseamnă că Taina Crucii face parte din viața Bisericii și a fiecăruia dintre noi. De aceea, trebuie să considerăm eșecul ca pe ceva natural. Nu suntem mai presus de Învățătorul, iar înfrângerea este considerată ca atare doar de cei care se mărginesc să trăiască după regula succesului și voința proprie.
A rămâne prea mult timp în zona „succesului” nu este posibil pentru omul credincios. Fidelitatea față de adevăr ne pune în imposibilitatea de a trezi simpatie sau popularitate generală – spunea Yves de Montcheuil. Dacă bătălia noastră cu Răul este sinceră, trebuie să contăm însă pe ceea ce primim din partea lui Dumnezeu: harul său care este gratuit. Hristos ne arată că cel mai mare serviciu adus Binelui este în primul rând convertirea și fidelitatea față de Crucea: „m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Iar viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20). Această strădanie precum și răbdarea încrezătoare conduc Biserica în slujirea sufletelor.
Cardinalul Vingt-Trois, care a consacrat acum cinci ani icoana monseniorului Ghika din catedrală și se retrage în aceste zile din misiunea de arhiepiscop al Parisului, a spus în ultima sa predică la Notre-Dame că: «timpurile pe care le trăim sunt mediatizate după maniera alertei permanente. Dramatizarea a devenit un procedeu pentru a câștiga clientela continuă a rețelelor de socializare. Între timp, nu mai e deloc surprinzător că cetățenii, solicitați fără întrerupere să-și exprime temerile și indignările, au ajuns să trăiască într-un climat al anxietății. Demult, Biserica catolică a fost acuzată că domnea peste suflete prin pedagogia fricii de iad. Azi, nu este Biserica care lansează amenințări și care înfricoșează sufletele nesigure. Societatea noastră, care a vrut să asume responsabilitatea bunăstării sub toate formele și care întârzie să recunoască că nu mai poate să o garanteze chiar și după principiile precauției, riscă repede să devină o societate a suspiciunii, a temerii și a delațiunii. Dar pentru noi, „bucuria Domnului este paza noastră” (Neemia 8,10)». Hristos a refuzat orice pretenție de calcul și putere. Eficiența lumească nu are, deci, legătură cu Isus și nici cu misiunea noastră de creștini. Însăși ideea de calcul pentru Dumnezeu nu are valoare, iar Binele sau adevărul nu sunt determinate de procente. Pentru a admite acest lucru, Isus ne propune exemplul copilului. Copilul primește cu naturalețe – naivitate chiar -, fără calcule și fără să pretindă ceva.
Această gratuitate trăită în mod natural de copil, suntem invitați să o redescoperim în anul care a început. Asumând, așadar, tot ce nu putem îndrepta sau schimba, facem un act de smerenie și-i oferim Domnului șansa de a se naște în sufletele noastre. Prietenia sa necondiționată este temeiul speranței. „Unde ne este comoara, acolo ne va fi și inima!” (Mt 6,21). Isus este Dumnezeu cu noi. Nu e important să fim „tari”, ci să-l întâlnim pe El, ca să-l lăsăm să ne conducă viața.
