“Unde nu este iubire, pune iubire şi vei găsi iubire”[1].
Copilăria lui Ioan, născut în 1542 la Fontiveros, aproape de Avila (Spania), a fost marcată de durere. Ultimul dintre cei trei fii, l-a pierdut pe tatăl său, Gonzalo de Yepes, la vârsta de doar 2 ani şi jumătate. Familia s-a mutat la Arévalo şi apoi la Medina del Campo, în căutare de lucru.
Aici, Ioan a făcut primele studii şi, în acelaşi timp, a fost orientat spre exercitarea diferitor meserii pentru a-şi câştiga pâinea. A fost ucenic de croitor, lemnar, sculptor şi chiar pictor, dar fără succes. Reuşea, în schimb, foarte bine în studiile sale, se distingea prin religiozitate şi, de asemenea, în slujirea bolnavilor ca infirmier într-unul dintre spitalele orăşeneşti. În 1563, după terminarea studiilor umaniste, în colegiul iezuiţilor, a ales Ordinul Carmelit şi, după un an de noviciat, a fost admis la profesiune cu permisiunea, de a observa regula primară a ordinului.
Întâlnirea cu Tereza
Superiorii, apreciindu-i inteligenţa, l-au trimis la Universitatea din Salamanca pentru a studia filozofia şi teologia. Când a terminat studiile, a fost hirotonit preot şi s-a întors la Medina del Campo, pentru a celebra prima sa Liturghie.
Aici a avut loc istorica întâlnire cu sfânta Tereza. O povesteşte ea însăşi: “Am ştiut că voia să se facă certozin, dar eu i-am prezentat planurile mele şi l-am rugat foarte mult să aştepte, până când Dumnezeu ne va da un convent. În afară de aceasta, l-am făcut să înţeleagă lucrurile bune pe care le-ar fi putut face şi slujirea pe care ar fi făcut-o pentru Dumnezeu, prin dorinţa de a duce o viaţă mai perfectă, decât dacă ar fi făcut-o în ordinul său. El mi-a promis că va aştepta, numai să nu dureze prea mult”[2].
Ioan, după ce şi-a completat studiile la Salamanca, s-a întors la Medina del Campo şi a fost alături de Tereza în fondarea mănăstirii carmelitelor desculţe, la Valladolid, unde sfânta a profitat de ocazie “pentru a-l ajuta să cunoască B aşa cum ea însăşi a scris B modul nostru de viaţă, având grijă să înţeleagă bine fiecare practică a noastră, atât prin mortificaţie, cât şi prin cordialitatea raporturilor şi maniera în care ne petrecem recreaţia, care este aşa de bine orânduită, încât ne ajută să ne cunoaştem mai bine defectele şi să avem şi puţină relaxare, pentru ca apoi să observăm regula în toată rigoarea ei”[3].
Începutul reformei mănăstirilor de bărbaţi
Ioan a băut spiritul renovator al Terezei şi a fost pe deplin de acord cu ea pentru începerea reformei, mai întâi cu partea bărbătească a Ordinului Carmelit.
Tereza, fără să piardă timpul, s-a dus să viziteze o casă care i se oferea, la Duruelo, aproape de Avila, şi când a ajuns acolo, în seara de 30 iunie 1568, a spus: “Iată conventul nostru!” Era o veche construcţie şi ea, îndată, a sugerat adaptările oportune pentru a o transforma într-o mică mănăstire. Ioan s-a mutat acolo şi a supravegheat lucrările de restaurare.
În noiembrie a aceluiaşi an, casa găzduia primii carmeliţi desculţi şi Ioan, care până atunci se numea “de Sfântul Matia”, şi-a schimbat numele în Ioan al Crucii. Superiorii i-au încredinţat tânărului călugăr misiunea de maestru de novici, mai întâi la Duruelo şi apoi în alte localităţi, până când Tereza, ajunsă superioară a Mănăstirii “Întrupării din Avila”, a obţinut ca Ioan al Crucii să o urmeze drept confesor şi director spiritual al călugăriţelor. Aici a rămas din 1572 până în 1577 şi, după părerea Terezei, el a făcut un imens bine.
Închisoarea şi fuga
Reforma, pusă în act de comun acord de aceşti doi sfinţi, a fost la originea multor neînţelegeri înăuntrul şi în afara Ordinului Carmelit, care au dus la hotărârea autorităţilor de a-i separa pe cei doi. Ioan a fost dus la Toledo şi condamnat pentru neascultare, rebeliune şi încăpăţânare şi aruncat în închisoarea mănăstirii, unde a fost ţinut ascuns, timp de nouă luni, până în august 1578, când a reuşit să fugă.
În sfârşit, în 1580, carmeliţii desculţi au obţinut recunoaşterea pontificală de provincie autonomă şi Ioan a putut să-şi exercite în mod liber influenţa reformatoare asupra tuturor celor care alegeau noua formă de viaţă. În această perioadă, a primit diferite însărcinări, chiar şi aceea de ajutor al generalului ordinului, pe lângă aceea de superior local, dar niciodată nu a fost provincial sau vicar general.
În 1591, fiindcă s-a opus introducerii în reformă a unor norme extremiste, a căzut în dizgraţie în faţa superiorilor aceluiaşi ordin pe care îl reformase. A fost o perioadă foarte dureroasă, pe care sfântul o va suporta fără să se lamenteze, până la moartea care a survenit la 14 decembrie 1591. Avea doar 49 de ani.
Învăţătorul
Învăţătura sfântului Ioan al Crucii a fost deosebit de importantă în istoria Bisericii. Într-o perioadă în care viaţa religioasă căzuse în discreditare şi sfinţenia, nu numai a laicilor, dar şi a călugărilor, era considerată o excepţie, el, prin viaţa şi cuvântul său, a redeschis pentru mulţi o cale de sfinţenie în Biserică, începând tocmai cu călugării.
Operele sale principale sunt: Urcarea muntelui Carmel, Noaptea obscură, Cântec spiritual, Flacără vie de iubire. La acestea trebuie adăugate Scrisorile şi alte scrieri mai mici. Dacă învăţătura orală a sfântului, adresată călugărilor, călugăriţelor, clerului diecezan şi simplilor credincioşi, a început o dată cu consacrarea sa preoţească şi nu s-a mai întrerupt niciodată până la moarte, învăţătura sa scrisă, în schimb, îşi are originea în anii de maturitate spirituală, când Ioan realizase deja urcarea muntelui Carmel şi a traversat noaptea obscură. Scrierile sale, de fapt, sunt rodul experienţei personale, regândite în lumina teologiei, pe care o poseda foarte bine, şi a Sfintei Scripturi pe care o cunoştea aproape din memorie.
Contrar aparenţelor, spiritualitatea sa este fondată în întregime pe iubire: iubirea lui Dumnezeu din inimă şi iubirea sufletului care îl descoperă pe Dumnezeu şi este atras de dânsul până la a se consuma în unirea cu el. Drumul pe care Ioan îl propune este descris prin imaginea unei urcări pe muntele Carmel, în timpul căreia sufletul trece printr-o progresivă despuiere (noaptea obscură a simţurilor şi a spiritului), până la sosirea pe culmile identificării cu Cristos, pentru a trăi plinătatea vieţii de har, adică a vieţii Preasfintei Treimi.
În acest punct „Spiritul Sfânt, prin insuflarea sa divină, înalţă sufletul într-o manieră sublimă şi îl informează şi îi dă capacitatea, ca el să transmită în Dumnezeu aceeaşi suflare de iubire pe care Tatăl o are în Fiul şi Fiul în Tatăl, şi care se identifică cu însuşi Spititul Sfânt, care, în această transformare, suflă în suflet, în Tatăl şi în Fiul, pentru a-l uni cu sine. Aceasta mi se pare că vrea să ne spună sfântul Paul când scrie: *Deoarece sunteţi fii ai lui Dumnezeu, el l-a trimis în inimile voastre pe Spiritul Fiului său, care strigă, Abba, Tată+ (Gal 4,6). Nu este de mirare că sufletul este capabil de un lucru aşa de sublim. Nu este posibil nici a şti şi nici a descrie cum are loc acest lucru. Ne ajunge doar să ştim că Fiul lui Dumnezeu ne obţine un loc aşa de elevat şi ne merită în cel mai înalt grad să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].
Acesta este mijlocul prin care Ioan al Crucii vrea să-i conducă, cu spiritualitatea sa, pe toţi cei care doresc să se angajeze în mod serios în viaţa creştină. În limbajul său apar adesea cuvintele nimic, urcare, noapte obscură. Ele pun în lumină aspectul ascetic al renunţării evanghelice la propriul egoism, pentru a deschide uşa sufletului pentru bucuria mai profundă pe care inima umană o poate încerca pe acest pământ: unirea cu Dumnezeu. Atunci, omul, făcut fiu în Fiul, îl respiră într-un anume fel pe Spiritul Sfânt.
Nopţile
Când Ioan al Crucii vorbeşte despre nopţile simţurilor, ce trebuie să înţelegem prin simţuri? El se referă la “sectorul cel mai exterior şi superficial al persoanei umane şi al modului său de a acţiona. Include la propriu simţurile externe, imaginaţia cu energiile afective corespondente. Înţelege prin simţ criteriile de judecată şi de alegere ale iubirii, care se îndreaptă spre interes, egoism, comoditate, spectacular, utilitate imediată, belşug”[5].
Şi când vorbeşte despre noaptea spiritului, ce vrea să spună prin cuvântul spirit? Spiritul, pentru el, este omul văzut în fiinţa sa cea mai profundă şi, în acelaşi timp, în sublima sa capacitate dăruită de Dumnezeu de a se deschide pentru primirea misterului trinitar.
Omul, trecând prin noaptea simţurilor, este eliberat de egoismul său şi se uneşte tot mai intim cu voinţa divină.
Nopţii simţurilor îi urmează noaptea spiritului, care este întuneric tocmai pentru spirit. De fapt, spiritul uman, adică omul, incapabil de a primi lumina lui Dumnezeu, când este inundat de aceasta, rămâne orbit până când Dumnezeu însuşi îi dă capacitatea de a convieţui cu divinitatea într-o unire care transformă, o stare de viaţă doar viziunii beatifice inferioară.
Calea sfinţeniei, parcursă de sfântul Ioan al Crucii şi expusă cu un condei magistral în operele sale, i-a meritat titlul de doctor mistic. Ea a format şi continuă să formeze şiruri întregi de sfinţi.
Astăzi, în timp ce se pune în relief mai mult solidaritatea şi unitatea familiei umane, se descoperă că drumul pe care Dumnezeu îl conduce pe unul prin noaptea obscură este şi drumul comunităţii umane. Şi ea trebuie să traverseze nopţile ei epocale pentru a ajunge la o înţelegere tot mai profundă şi la o întrupare tot mai autentică a mesajului evanghelic.
[1] Ioan al Crucii, Scrisoarea 22.
[2] Tereza de Avila, Fondazioni, 3, nr. 17.
[3] Ibid., 13, nr. 5.
[4] Ioan al Crucii, Cantico, 39, 3-5.
[5] Vezi termenul Ioan al Crucii, de F. Ruiz, în Dizionario Enciclopedico di Spiritualitŕ, Cittŕ Nuova, Roma 1990.
