Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


4 - = 1
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Desființarea Bisericii Greco-Catolice. Studiu de caz - Parohiile Greco-Catolice din Turda

 
Desființarea Bisericii Greco-Catolice. Studiu de caz - Parohiile Greco-Catolice din Turda
  • 15 Noi 2017
  • 7328

 

În urma aşa-zisei „reveniri” a credincioşilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă în anul 1948, atât în Turda cât şi în întreaga Transilvanie au avut loc schimbări importante pentru întreaga societate. Din informaţiile parvenite şi din documentele de arhivă accesate până acum putem reconstrui în parte modul în care s-a făcut trecerea credincioşilor greco-catolici din Turda la Biserica Ortodoxă, dar şi frământările şi durerile ce au urmat şi care au afectat întreaga viaţă religioasă românească.

După abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii comuniste, au urmat profunde transformări. S-au naţionalizat mijloacele de producţie, trecând în proprietatea statului toate întreprinderile industriale şi instituţiile bancare; învăţământul a fost şi el supus sub legiuri în baza căreia învăţământul religios a fost scos din şcoli.

 Se putea vedea că totul duce spre o situaţie, în care Bisericile să fie considerate ca a cincea roată la car. Adică ceva de prisos. În opinia publică din ţară, nu exista o convingere religioasă care să determine masele la o opoziţie împotriva măsurilor luate de un guvern cu concepţii anticreştine. Toată lumea tăcea şi se supunea celor de la conducere. Aceasta în deosebi căci era mare frica de teroare. Se aştepta din partea statului, ca după naţionalizarea întreprinderilor industriale şi ale instituţiilor bancare, să se încerce şi naţionalizarea terenurilor agricole, transformând proprietatea individuală în proprietate cooperatistă de producţie în care principalul beneficiar să fie statul. Ori aici se prevedea o oarecare opoziţie a ţăranului proprietar de pământ, care nu uşor se putea dezlipi de ideea de a nu mai fi proprietar.

 Se conta însă pe sprijinul celor intelectuali de la sate, îndeosebi a preoţilor, al căror cuvânt era respectat şi urmat de ţărani. Dar, pe de altă parte, cei de la conducere îşi dădeau bine seama că în acţiunea lor de transformare a agriculturii, din proprietate particulară în proprietate de stat pe sprijinul preoţimii greco-catolice nu prea aveau pe ce conta. Preoţimea greco-catolică nu se preocupa de probleme de politică sau chiar economie decât într-un procent foarte mic.

Îndeosebi începând din perioada interbelică, preoţimea greco-catolică în majoritatea ei a neglijat sau mai bine zis a lăsat pe seama altora, chestiunile de ordin politic şi economic, ocupându-se de apostolat, adică de propovăduirea credinţei cu toate adevărurile şi de creşterea tinerelor generaţii, într-o ambianţă de cinste şi de omenie[1].

Deci în sufletele conducătorilor în locul speranţei că vor fi ajutaţi de toată preoţimea românească se găsea teama ca nu cumva preoţimea greco-catolică să le zădărnicească aceste planuri cu privire la naţionalizarea agriculturii.

Paralel cu această teamă a conducătorilor de stat şi de partid, mai exista de multă vreme în sufletele şi minţile conducătorilor Bisericii Ortodoxe o arzătoare dorinţă de a vedea desfiinţată Biserica Greco-Catolică. Aşa stând lucrurile, s-a făcut vânzarea blidului de linte. Adică, ne daţi pe credincioşii greco-catolici şi noi vă dăm pe ţărani cu proprietăţile lor de pământ şi cu inventarul lor agricol pentru cooperativele agricole de producţie.

Aceasta o ziceau conducătorii Bisericii Ortodoxe Române. Avantaje mari şi de o parte (regimul comunist) şi de alta (Biserica Ortodoxă). Lucrurile erau plănuite să fie puse în aplicare. Încă din primăvara anului 1948 se auzise că Biserica Greco-Catolică va fi desfiinţată. Preoţii nu dădeau prea mare importanţă acestor zvonuri, dar cunoşteau cât de arzătoare era dorinţa preoţilor ortodocşi, îndeosebi a Mitropolitului de la Sibiu, de a desfiinţa Biserica Română Unită.

La sfârşitul verii anului 1948 problema a răbufnit datorită acţiunii întreprinsă de Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, respectiv a deplasărilor sale în cadrul cărora în conferinţele pe care le ţinea, făcea apel atât la preoţi cât şi la credincioşi, pentru a nu ceda, pentru a nu trăda şi a nu se lepăda de credinţa în care s-au născut şi au crescut.

Rezistenţa credincioşilor greco-catolici a fost marcată de data decretării desfiinţării Biserici Greco-Catolice şi a trecerii tuturor credincioşilor cu întreg patrimoniul la ortodoxie. Credincioşii greco-catolici erau convocaţi la primării sub pretextul unor diferite motive. Li se cereau să semneze tabele care erau prezentate ca semnături pentru aderarea la ortodoxie. Erau trimişi delegaţi prin oraşe şi prin comune, de multe ori persoane laice, care să lămurească pe oameni să treacă la ortodoxie. De foarte multe ori aceste lămuriri se reduceau la ameninţări de tot felul.

La această acţiune de trecere la ortodoxie, după difuzarea decretului, au luat parte  şi un număr mare de preoţi din Regat, mai cu seamă din capitală, pe lângă o mică grupă de preoţi foşti greco-catolici, care s-au aflat cei dintâi aplicaţi a-şi vinde conştiinţele. Credincioşii greco-catolici în majoritatea lor au fost trecuţi din oficiu la ortodoxie, iar aceia care la sate nu aveau biserici romano-catolice, treptat s-au împăcat cu situaţia în care se aflau şi au început să frecventeze bisericile devenite ortodoxe.

Cât priveşte trecerea preoţilor greco-catolici la ortodoxie, aici problema s-a prezentat sub aspecte diferite. Aici nu s-au mulţumit numai cu elaborarea şi promulgarea decretului în baza căruia Biserica Greco-Catolică era desfiinţată, nici chiar cu propaganda făcută de preoţii ortodocşi, trimişi din capitală sau din alte părţi ale ţării, ci pentru convingerea lor, s-a considerat că este necesară şi intervenţia puterii de stat, a Securităţii. Preoţii erau ridicaţi de la domiciliile lor, duşi la Securitate unde erau ţinuţi zile şi nopţi, fiind apoi lăsaţi acasă cu menţiunea de a se prezenta la primării pentru semnarea aderării la ortodoxie, iar pe urmă pentru ocuparea postului dacă nu era completat cu un alt preot sau preluarea serviciului în altă parte[2].

În perioada imediat următoare după publicarea decretului de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice, preoţii care nu au aderat la ortodoxie au continuat să activeze în parohiile lor până la lămurirea definitivă a lucrurilor. De altfel, Biserica Ortodoxă nici nu avea cadrele necesare cu care să completeze posturile rămase vacante, în urma neaderării tuturor preoţilor greco-catolici la ortodoxie. Pe de altă parte, se spera mereu că până la urmă toţi vor deveni ortodocşi. S-au adus de la Bucureşti şi din alte părţi o mulţime de preoţi ortodocşi pentru a face muncă de lămurire, nu numai cu credincioşii care se opuneau, ci şi cu preoţii care nu trecuseră încă la ortodoxie.

În parohiile din Turda se cunoaşte faptul că în data de 26 octombrie 1948 bisericile greco-catolice au fost preluate de către primărie şi Biserica Ortodoxă, preoţii fiind îndemnaţi să semneze adeziunile de revenire. În prima duminică după preluarea parohiilor părintele Anca alături de protopopul greco-catolic al Turzii şi de un alt preot au celebrat o liturghie solemnă în marea Biserică Romano-Catolică din Turda. La această liturghie răspunsurile au fost date de corul greco-catolic din Turda Veche, condus de profesorul Biriş. Titularul parohiei din Turda Veche se afla  închis.  Liturghia a fost celebrată într-un cadru foarte solemn, la care au participat toţi credincioşii greco-catolici din Turda care îşi dădeau seama că rămân orfani în urma asasinării Sfintei lor mame, Biserica Greco-Catolică. Lăcaşul sfânt a fost arhiplin. La această slujbă a vorbit credincioşilor protopopul, care i-a îndemnat pe credincioşi la rezistenţă, la eliminarea din gândurile lor a ideii de a trece la ortodoxie, de a nu-si trăda religia şi credinţa. În aceeaşi zi a fost ridicat de către Securitate. I s-a înscenat un proces în care obiectul cauzei era cea de răzvrătire împotriva ordinei de stat, fapt pentru care a şi fost condamnat la doi ani de temniţă grea.

Totodată credincioşii au ascultat circulara Episcopului romano-catolic din Alba Iulia în care se prevedea ca fiecare preot romano-catolic să dea dreptul preoţilor greco-catolici să slujească liturghii în bisericile romano-catolice.

Ultimele liturghii greco-catolice s-au celebrat în Turda spre sfârşitul lunii octombrie 1948 la Orfelinatul Greco-Catolic (str. Traian nr.71) unde aveau loc şi patru liturghii pe zi, iar la Parohia Turda Veche (Biserica Răţeştilor) ultima liturghie s-a celebrat în 22 octombrie 1948 de către Părintele Mureşan[3].

Odată cu desfiinţarea cultului greco-catolic, comisiile constituite pentru preluarea acestor averi în urma redactării proceselor verbale, au preluat bisericile şi le-au cedat Bisericii Ortodoxe, iar averile mobile şi imobile, terenurile şi instituţiile aparţinătoare au fost transferate în patrimoniul Primăriei sau Bisericii Ortodoxe.

Situaţia parohiilor revenite la ortodoxie era incertă în decursul lunilor octombrie-noiembrie a anului 1948, instrucţiunile din partea Episcopului de Cluj întârziau să apară, protopopul ortodox Gliga nu ştia ce trebuie să facă în calitate de responsabil cu noile parohii revenite. O parte dintre preoţii greco-catolici nu reveniseră şi astfel în parohiile revenite doreau să fie instalaţi preoţi ortodocşi, întâmpinând uneori opoziţie din partea credincioşilor care trecuseră formal la Biserica Ortodoxă, după cum spunea chiar un preot ortodox[4].

În unele cazuri, în parohiile revenite la ortodoxie din zona Turzii, preotul revenit administra parohia (revenită şi vechea ortodoxă, iar preotul ortodox rămânea fără parohie) în unele cazuri a rămas cel ortodox, iar cel greco-catolic revenit rămăsese fără post. În afară de aceste situaţii, protopopul era asaltat de cereri din partea altor preoţi ortodocşi din satele vecine sau chiar din Regat, existând uneori şi zece cereri pentru o parohie revenită.

            Cu toate acestea, instrucţiunile de ocupare a parohiilor veneau mai ales din partea Primăriei şi a Consiliului Eparhial, iar uneori credincioşii insistau pentru numirea în parohii a preoţilor după preferinţe, în timp ce preoţii nereveniţi continuau să frecventeze Biserica Romano-Catolică.

Preoţii care nu reveniseră la ortodoxie din satele aparţinătoare Protopopiatului Turda se stabiliseră în oraş, continuau să celebreze în mod clandestin, fiind asaltaţi  cu oferte bune în caz că acceptau trecerea la Biserica Ortodoxă. Se crease o confuzie generală în rândul clerului greco-catolic, generată de teroarea Securităţii care opera arestări frecvente în rândul clerului greco-catolic. Protopopul ortodox Gliga cerea mereu informaţii Arhiepiscopiei Clujului în legătură cu revenirile, neştiind cum se vor face completările parohiilor revenite unde preotul refuza să facă trecerea.

Cazul Parohiei Turda Nouă este cunoscut în aceea perioadă, viza să fie numit preotul ortodox Gheorghe Oniţiu pe care credincioşii parohiei îl doreau şi pentru care aceştia au trimis un memoriu justificativ Consiliului Eparhial[5]. Protopopul ortodox Gliga afirma următoarele:,, un credincios pe nume Talpaş Ioan a prezentat azi un memoriu semnat de 59 de persoane adresat Preasfinţiei Sale şi Ven. Consiliu Eparhial, prin care roagă ca preotul Gheorghe Oniţiu să fie numit ca paroh în parohia Turda Nouă, al cărui titular Vasile Gherman a refuzat să revină la ortodoxie. Doamna Chirulescu, responsabilă a Comitetului, considera că această parohie să fie atribuită unui preot revenit şi după informaţiuni s-au făcut formele de numire a unui preot revenit şi anume a preotului Iacob Mărginean din Luna. În această parohie părintele Gheorghe Oniţiu serveşte de o săptămână din 25 octombrie 1948, dându-i delegaţie provizorie pentru ca serviciile la această Biserică să se facă regulat”.

La 30 octombrie Protopopul ortodox Gliga informa Arhiepiscopia Clujului[6] :

,,Comitetul Judeţean pentru întregirea Bisericii este de părere că în parohiile din Turda să fie numiţi preoţii reveniţi de la greco-catolici şi care militează pentru trecerile la ortodoxie în judeţ. Aceasta drept recompensă pentru serviciile prestate. În scopul de a primi instrucţiuni respective şi de a cunoaşte părerea Domnului Ministru al Cultelor, deputatul Preja care face parte din acest comitet s-a dus la Bucureşti şi se aşteaptă întoarcerea lui.

Necunoscând deci procedura de completare a acestor parohii nu pot face o propunere concretă. Nu aş avea nimic împotriva numirii ca preot pe Gheorghe Oniţiu în acest post la care reflectează. Respectuos rog a ne informa, dacă completarea acestor parohii vacante se va face prin publicarea de concurs, alegere sau numire. Situaţia în Turda este încă confuză. Preoţii greco-catolici servesc mai nou în Biserica Romano-Catolică, iar o parte dintre credincioşii greco-catolici netrecuţi la ortodoxie iau parte în mod demonstrativ la acele servicii religioase”.

 În parohia Turda Nouă, sediul protopopial, fostul Protopop Vasile Gherman a semnat aderarea după un timp, fiind constrâns de împrejurări, cu toate că afirma înainte următoarele: decât să trec la ortodoxie mai bine mă duc slugă la tata. A rămas în aceeaşi parohie scurt timp, după care a fost numit preot Iacob Mărginean, fost preot greco-catolic în Rediu şi Luna. La fel, a păstorit puţin timp credincioşii, după care a renunţat a mai fi preot în Biserica Ortodoxă Română, fiind persecutat de Securitate, evacuat din casă cu cei nouă copii, angajat la diferite instituţii de stat.

La această parohie a dorit să activeze şi preotul Vasile Sinu din parohia Oprişani, revenit la ortodoxie între primii preoţi şi militând în judeţ pentru trecerile la Biserica Ortodoxă.

                   

,,Preasfinţite Stăpâne

                        Veneratul Consiliu Eparhial

            Subsemnatul Vasile Sinu, preot în parohia Oprişani, revenită la ortodoxie, la rându-mi şi eu la ortodoxie între primii preoţi, militând în judeţ pentru trecerile la ortodoxie, conform dispoziţiilor în vigoare cu profund respect rog să binevoiţi a mă primi în sânul Bisericii strămoşeşti, promiţând a-mi face toate datoriile mele preoţeşti şi pe mai departe. Sunt preot din anul 1929, Aprilie 23, servind în parohia Petreştii de Sus, preot. Turda, până în anul 1940 Octombrie 15 când am fost mutat în noua parohie greco-catolică nou înfiinţată în Oprişani.

Deodată cu trecerea la ortodoxie acestei parohii, socot că nu are rost să fim doi preoţi în această parohie, la un număr de 1793 de credincioşi, câţi ar fi acum adică ortodocşi vechi cu cei reveniţi.

Devenind vacantă parohia Turda Nouă, fost sediu protopopesc greco-catolic prin neaderarea preotului greco-catolic la ortodoxie cu profund respect, rog să binevoiţi a mă încadra la această parohie, de care mă leagă şi interese familiare.

Stau cu locuinţa în Turda, cunosc toţi parohienii acestei parohii, la fel sunt cunoscut şi eu de ei. În nădejdea unei rezoluţii favorabile, ţin să arăt, că salariul îl primeam cu C.E.C. poştal, la Turda, însă după parohia Berivoii Mari din Judeţul Făgăraş, în care mă încadrase Sfânta Episcopie din Blaj, însă cu serviciul în Oprişani.

            Ultimul salar primit a fost de Lei 3352, pe luna Octombrie a.c. cu Numărul 316041. Deşi parohia Oprişani este parohie urbană prin alipirea la oraşul Turda, totuşi primeam salariu rural, datorită faptului că mi se dădea salariul după parohia Berivoii Mari.

            Anexez un extras de naştere eliberat de Prefectura Judeţului, deoarece registrele Stării Civile  ale comunei Sănduleşti au fost nimicite cu ocazia războiului, precum şi dovada de trecere, eliberată de oficiul stării civile ale oraşului Turda.

Turda, 10 Noiembrie.                      Cu deosebit respect Preot Vasile Sinu”[7]

           

            În parohia Poiana preotul Zaharia Ştefu nu a semnat aderarea la Biserica Ortodoxă, fiind evacuat din casa parohială. I s-a interzis să celebreze în biserică. S-a angajat ca muncitor necalificat la asfaltarea şoselei care străbatea comuna.

            În Parohia Turda-Fabrici, preotul Petru Anca a refuzat să semneze aderarea la Biserica Ortodoxă, continuând a celebra în capela Orfelinatului (str. Traian nr.71), iar după desfiinţarea acestui Orfelinat a slujit în biserica romano-catolică. După un timp, a semnat totusi adeziunea de trecere la Biserica Ortodoxă, rămânând în continuare în Parohia Turda-Fabrici, după care a renunţat şi a ieşit din rândul clerului Bisericii Ortodoxe, împreună cu preotul Iacob Mărginean. Din datele deţinute cunoaştem că până la data de 9 noiembrie 1948, preotul Petru Anca nu acceptase trecerea la Biserica Ortodoxă, drept pentru care preotul Simion Coman (preot militar) dorise încadrarea în Parohia Turda-Fabrici, aşa cum rezultă din cererea sa:

           

,, Prea Sfinţite Stăpâne

            Subsemnatul, preot Simion Coman, domiciliat în Turda, fost până la apariţia Legii Cultelor preot militar al Garnizoanei Turda, am fost propus în cf. cu prevederile Legii Cultelor, să fiu încadrat ca preot la parohia vacantă Tureni.

            În urma revenirii la ortodoxie a întregii comune Tureni, a revenit şi preotul fostei parohii Greco-Catolice şi de drept, cele două parohii unificate i-au revenit lui. Prin acest fapt, însă eu am rămas neîncadrat.

            Cu supunere fiască Vă rog Prea Sfinţite Stăpâne să binevoiţi a dispune să fiu numit în parohia vacantă revenită la ortodoxie Turda Fabrici, la care până azi nu a reflectat nici un preot fost greco-catolic şi la care subsemnatul am servit.

                        Turda, la 9 noiembrie 1948”[8]

 

            Aşa cum am afirmat, preotul Petru Anca acceptă trecerea la Biserica Ortodoxă, iar în data de 22 noiembrie 1948 i se eliberează o adeverinţă de părăsire a religiei greco-catolice necesară pentru încadrarea în Biserica Ortodoxă, drept pentru care îi este acceptată cererea pentru parohia Turda-Fabrici, iar preotul Simion Coman a fost încadrat în parohia Copăceni.

,,Subsemnatul preot Anca Petru, din Parohia Turda Fabrici, revenit la Biserica Ortodoxă Română la data de 19 noiembrie 1948, prin semnarea unei declaraţii de aderare în faţa responsabilului Comitetului pentru Întregirea Bisericii, doamna E. Chirculescu cu profund respect rog să binevoiţi a mă primi în sânul Bisericii Ortodoxe.

Am fost hirotonit în anul 1933, funcţionând de atunci în parohiile: Grindeni, judeţul Turda şi Turda Fabrici. Sunt căsătorit cu Anca Hortensia, născută Cenan, având 2 copii. Ultimul salariu primit a fost în luna septembrie a.c. de lei 4128, având nr. cecului poştal 4523.

            Mă deoblig ca dovada de trecere ca împreună cu extrasul de naştere să le înaintez imediat”.[9]

După renunţarea preotului Petru Anca la această parohie, va fi numit preotul Oniţiu. În parohia Turda Veche, preotul doctor Coriolan Sabău a refuzat trecerea la Biserica Ortodoxă,  după care a fost arestat, dus la Securitate şi întemniţat la Aiud.

În cele din urmă, după ce numirile se făcuseră în toate parohiile revenite, se pare că nu existau sentimente frăţeşti între preoţi, cei reveniţi continuând să fie suspectaţi de către cei ortodocşi că ar fi făcut trecerea din motive pur materiale, fiind consideraţi „trădători”. Un caz aparte este cel al Părintelui Vasile Sinu care după trecerea la Biserica Ortodoxă a fost numit preot în Ceanul-Mic ajungând ca în anul 1951 să fie suspendat timp de o lună pentru că nu îndeplinea instrucţiunule primite de la Protopopul Gliga. Memoriul pe care îl trimite Episcopului Nicolae Colan exemplifică oarecum situaţia în care se aflau preoţii reveniţi şi dovedeşte modul în care s-a făcut trecerea la Biserica Ortodoxă. Interesantă este explicaţia oferită de preotul Sinu în legătură cu statutul său ,, preot catolic nu mai pot fi pentru că am renegat această biserică, iar preot al Bisericii Ortodoxe nu mai pot fi pentru că mă reneagă această biserică[..].  

,, Excelenţa Voastră[10],

 

.....În viaţa mea nu am urât Ortodoxia, nu am căutat să fac prozelitism, am trăit în cei mai buni termeni cu preotul ortodox, Avram Nechita, un eminent preot al Bisericii Ortodoxe. În cele mai bune relaţii am fost şi cu enoriaşii parohiei ortodoxe, lucru ce îl poate mărturisi şi părintele profesor Paul de la Institutul Teologic din Cluj, deoarece parohia Oprişani, este parohia de naştere a Sfiinţiei Sale. Am zis că anul 1948 a fost anul reîntregirii bisericii, an fericit pentru întreaga comunitate românească, dar an de nenorociri pentru mine. Ca preot născut, crescut şi educat în spirit catolic mi-a fost foarte greu să trec, să lapăd, să părăsesc tot ceea ce am confesat şi profesat 20 de ani de pastoraţie şi să schimb o religie cu alta. Casa mea a fost casa plângerii săptămâni şi luni de zile. Nopţile mele nu au mai fost nopţi de odihnă ci de chin. Mărturisesc sincer acest lucru, deoarece nu îl mărturisesc numai unui superior ci şi unui preot. Am suferit mult, nespus de mult. Însă în fine parcă m-am mai liniştit gândindu-mă că fiecare religie are câte o portiţă spre împărăţia lui Dumnezeu. Aş fi fost poate liniştit dacă nu ar fi venit ceeea ce a venit. De când sunt preot al Bisericii Ortodoxe, încă nu am primit nici o adresă, ordin sau hârtie cât de mică care să nu se termine cu ameninţări. Superiorii imediaţi, nu ştiu dacă din iniţiativă proprie sau sfătuiţi de mai sus nu au căutat decât să ne şicaneze pe preoţii reveniţi între care eram şi eu. Preoţii Mărginean, Beldeanu, Anca, etc. au înţeles să tragă consecinţele şi au demisionat, dar eu am rămas. Mărturisesc că am rămas nu pentru dragul ortodoxiei ci pentru dragostea bisericii. Am rămas, dar am rămas mereu cu pumnii strânşi şi cu toată dragostea ce am avut-o faţă de biserică, am rămas în suflet cu o ură păcătoasă...

            Cu câteva luni în urmă am primit un ordin prin care ni se cere să trecem prin cartea funduară întreaga avere a fostei biserici greco-catolice pe numele Bisericii Orodoxe române. Am arătat acest ordin Consiliului parohial, care însă nu a voit să facă această trecere, motivând că nu voiesc să ia ura întregii parohii asupra lor. Am raportat verbal acest fapt părintelui protopop Gliga şi l-am rugat să vină în parohie să lămurim împreună consiliul şi credincioşii, dar părintele protopop mi-a spus că nu trebuia să aduc la cunoştinţă epitropilor acest ordin ci să-l fi executat singur eu în secret. Eu nu pot să dispun de o avere care nu este a mea şi despre care sunt responsabili epitropii. Acum în urmă prin adresa V.C. Episcopesc Nr. 8071/ 1950 mi se trage atenţiunea că în caz că nu execut acel ordin voi fi suspendat.

Menţionez că nu este rea voinţă din partea mea în neexecutarea acestui ordin ci imposibilitate de al executa. Rog şi acum să se ordone Oficiului Protopopesc să vină la faţa locului să lămurească pe credincioşi eu dându-i cel mai călduros concurs...

....Excelenţa Voastră poate cunoaşte cine şi ce sunt, iar eu voi termina odată cu gândul că azi sau mâine voi fi suspendat pentru orice lucru de nimic. De la începutul acestei scrisori am zis, că s-ar părea că sunt la sfârşitul carierei preoţeşti. Preot al Bisericii Catolice nu mai pot fi deoarece am renegat această biserică, iar preot al Bisericii Ortodoxe mi se pare că iar nu pot fi deoarece mă reneagă Biserica Ortodoxă, de aceea rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a mă lămuri asupra acestui lucru.

Ceanul- Mic, la 27 ianuarie 1951”

Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă memoriul preotului Nicolae Pepene din anul 1954, înaintat Arhiepiscopului Colan şi Consiliului Eparhial.

 

                               ,,Prea Sfinte Stăpâne,

                           Venerate Consiliu Eparhial

            Rog pe Prea Sfinţia Voastră şi Venerat Consiliu Eparhial să zăbovească puţin asupra următorului „strigăt de revoltă” care izbucneşte în mod necesar dintr-un suflet mâhnit şi trup istovit.

            Nu m-am ocupat niciodată în viaţa mea de preot cu josnicul nărav de a face denunţuri - totuşi de astă dată trebuie să o fac – va judeca Înalta Superioritate dacă am făcut bine sau rău. Zilele trecute, chestiuni oficiale m-au chemat la Protopopiat. Acolo erau de faţă Părintele protopop Alexandru Căian [fost greco-catolic], Părintele Hânsa, Părintele Sinu [fost greco-catolic] din Turda Nouă, Părintele Lupu din Şchiopi [fost greco-catolic] şi rog să binevoiască Prea Sfinţia Voastră şi venerat Consiliu Eparhial a mă scuza dacă îmi permit a-l numi pe Gheorghe Oniţiu Preot la Turda Fabrici, <<delegatul nelipsit de la Oficiul Protopopesc>> .

            Fiind de faţă am spus Părintelui Protopop, că am refuzat un botez din parohia lui Oniţiu fiindcă naşa mi-a spus categoric că nu vrea nicidecum la acel preot să boteze – îmi fac mustrări de conştiinţă că n-am făcut serviciul cerut.

            Raionarea parohiilor făcută greşit, de aici încolo, nu mă va împiedica, cu aprobarea Prea Sfinţiei Voastre şi Veneratului Consiliu Eparhial, de a îndepărta credincioşii, lipsindu-i de sacramente şi sacramentale.

            Dar, supărarea Părintelui Oniţiu, care foarte bogat în invective la adresa mea, m-a lăsat rece; îl cunosc prea bine. Calomniile şi adjectivele – sui generis – constituie pentru el << biblioteca de buzunar>> - <<biserican>> şi << fără de păcate>> cum îi place cu maliţiozitate farisaică să se numească, capabil de a face orice, pentru ca dreptatea să pară alături de el. Ameninţările sale, însă sunt neserioase şi ridicole. El ştie tot, el vede tot.

                      Prea Sfinte Stăpâne şi Venerat Consiliu Eparhial

 

            Părintele Oniţiu mi-a adresat o insultă nimicitoare pentru un preot: << eşti un trădător fiindcă ai trecut la ortodoxie>>.

            Este o poveste tristă pentru mine care am fost chinuit şi lovit fără milă de foştii preoţi greco-catolici, până acum 2 ani, pentru ca la aproape şase ani de la unificare, un preot neaoş ortodox să mă facă trădător al fostei mele religii. Părintele Oniţiu a avut meritul că, mi-a redeschis o rană.

            În 29.11.1937, în Capela Metropolitană a Blajului am depus jurământul de fidelitate şi obedienţă Mitropolitului de pie memorie doctor Alexandru Nicolescu. 11 ani  de pastoraţie într-un cătun Crairât, în acelaşi timp duhovnic al Spitalului din Turda, cred că mi-am făcut datoria. La Crairât, prin bunăvoinţa credincioşilor am zidit o biserică care-şi aşteaptă târnosirea. Mi-am minat sănătatea alergând pe toate intemperiile, prin toate văgăunile şi coclaurile ce le oferea Crairâtul, Lobodaşul până la Ochiul Bojului, degerându-mi de trei ori picioarele şi numai pentru a propovădui credinţa în Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor. Toate spre binele credincioşilor pentru ca Părintele Oniţiu să-mi strige cu o brutalitate nevrednică de un preot că << dacă n-ai fi trecut la ortodoxie n-ai fi primit Parohia Turda Veche>>.

            M-a înţepat dureros, totuşi trebuie să o afirm şi recunosc cu o oarecare mândrie că aşa neputincios cum sunt mă bucur de mai multă afecţiune din partea enoriaşilor decât Părintele Oniţiu în parohia sa.

                        Rog pe Excelenţa voastră şi Veneratul Consiliu Eparhial să binevoiască a dispune asupra celor petrecute pentru că în viitor să fie absolut înlăturate frecuşurile de asemenea natură, mai ales în cadrul corpului preoţesc.   Turda Veche, la 8 iulie 1954

                                                                          Supus fiu Nicolae Pepene[11]

           

            Încet-încet, situaţia intra pe un făgaş normal pentru preoţii ortodocşi, credincioşii împăcându-se cu gândul că, frecventând bisericile foste greco-catolice, rămân în continuare greco-catolici, continuând să-şi boteze copii, să se căsătorească, să-şi îngroape morţii în bisericile strămoşilor lor sau apelând la preoţii, care au activat în clandestinitate până în anul 1989.

 

                        Pr. Florin Gheorghiu

 


[1] Anca, Petru, Fapte şi întâmplări mai mult sau mai puţin banale din viaţa unui om de rând, Turda, 1979, ms., p. 447 ş.u.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, Declaraţia preotului Oniţiu 20 noiembrie 1949 .

[5] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, Memoriu, 25 octombrie 1948.

[6] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, Notă informativă Protopopiat nr. 311/1948.

 

[7] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, Cerere de primire în clerul ortodox, 10.11.1948.

[8] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda, Cerere de primire în clerul ortodox, 9.11.1948.

[9]Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda,  Cerere de primire în clerul ortodox, 22.11.1948.

[10]Arhiva familiei Sinu,  Memoriul Preotului Vasile Sinu, Ceanu-Mic, 27 ianuarie 1951.

[11] Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Fond Protopopiatul Ortodox Turda,  Memoriul  Preotului Pepene Nicolae, 08.07.1954.

 



Sursa:bru.ro