de María Angeles Corpas
Gândirea islamică nu admite conceptul de „drept natural”, așa cum face cea creștină.
Țările musulmane nu permit „libertatea religioasă”, pentru că izvoarele care legitimează acest principiu au rădăcini juridice și filozofice occidentale, în multe cazuri distincte și/sau opuse legii islamice.
Să o luăm treptat. Acest răspuns, cu siguranță, nu ascunde sau justifică indignarea pe care o simțim atunci când suntem martori ai lipsei de reciprocitate a lumii islamice. În timp ce musulmanii se bucură tot mai mult de protecție și promovare juridică în virtutea condiției lor religioase, minoritățile creștine din țările islamice experimentează o situație care merge de la persecuție până la asasinat. Această situație este dezechilibrată și nejustificabilă din orice punct de vedere, fie el religios sau politic.
Odată clarificat acest aspect, aș vrea, în acest mic articol, să explic – nu să justific, insist – originea acestei lipse de reciprocitate. Punctul de plecare constă în faptul că sunt puse în joc concepte extrem de diferite:
Libertatea religioasă este un principiu juridic civil, care emană din evoluția istorică a legislațiilor occidentale. Ca atare, a rămas mereu legată de diferitele modele de Stat și de procesul de secularizare (adică, de separare progresivă a problemelor religioase de cele civile). Ca rezultat, recunoașterea libertății religioase este recunoscută internațional ca fiind una dintre bazele sistemelor democratice.
Legea islamică constituie exponentul maxim juridic-religios din țările musulmane. Principiile sale legislative nu emană dintr-un corp juridic civil, ci, mai înainte de toate, sunt expresia voinței lui Dumnezeu pentru oameni. În acest fel, structura politică și socială trebuie să răspundă acestei „legi divine”. Aplicarea acestei legi nu se face în funcție de evoluția societății și de necesitățile ei, ci, în multe cazuri, rămâne înafara timpului, statică și imuabilă.
În definitiv, întâlnim două sisteme juridice bazate pe rațiune (cel occidental) și pe voința lui Dumnezeu (cel islamic). Pentru occidental, rațiunea îl invită pe om să își pună întrebări în căutarea sensului final al existenței sale. În acest fel, conceptul de „drept natural”, reprezintă un numitor comun pentru toți oamenii, fie ei credincioși sau nu. Un principiu care permite recunoașterea drepturilor umane universale.
Totuși, urmând o interpretare clasică a Șariei, „dreptul natural” este greu de acceptat. Nu există vreun principiu exterior sau anterior acestei legi. Revelația precedă rațiunea și prevalează asupra ei, înglobând-o.
Conform acestei idei, nu va rezulta neobișnuit faptul că țările majoritar musulmane nu au semnat multe dintre propunerile legislative care au fost rezultatul unui consens internațional cu privire la drepturile omului. [...]
Diferiții Pontifi au încercat să construiască legături care să depășească această opoziție, pentru a promova respectul pentru drepturile omului și, printre ele, libertatea religioasă. Biserica nu renunță la mărturie și la propovăduire. Însă, acestei probleme trebuie să i se făurească răspunsuri din interiorul lumii islamice.
În cele din urmă, am vrut să ofer două exemple recente, dar foarte semnificative, despre felul în care se deschide drumul. Primul este provocarea lansată de către tunisianul Mohamed Talbi, care și-a axat munca pe reflexia asupra libertății conștiinței ca drept constitutiv și inalienabil al demnității umane.
Cel de-al doilea provine de la profesorul egiptean Abu Zayd, care a arătat nevoia de a citi Coranul ca un text istoric care poate fi studiat și analizat. Este simptomatic faptul că ulemalele de la Universitatea din Al-Azhar au cerut în acel moment să fie condamnat pentru apostazie. Lucru care l-a determinat să părăsească țara.
Aceste viziuni care încearcă să contextualizeze și să interpreteze litera Coranului ar putea face ca întrebarea ridicată în acest articol să nu mai aibă nici un sens și ca reciprocitate să fie un fapt împlinit. Deși reprezintă curente minoritare, ele aduc speranță.
Traducere: SM
