Mai are vreun rost să fim greco-catolici, astăzi? Întrebarea pare dură, dar oare avem curajul de a accepta că mulți oameni nu doar că au îndrăznit să o formuleze, dar i-au și răspuns cu „Nu”? Lumea s-a schimbat, iar argumentul tradiției de familie și cel al autorității Bisericii funcționează doar după o asumare personală. Adică trebuie ca mai întâi Mie să-mi spună ceva, să-mi arate că „merită”, că, da, analiza costuri-beneficii iese „pe plus”.
De aceea, aș dori să încep o serie de articole care să dea un răspuns chiar acestei întrebări: de ce să (mai) fim greco-catolici?
E ușor să argumentezi de ce să fii romano-catolic: Papa, ordine, orgă, nunți ca în filme, copii ministranți; ortodox: mister, icoane, tradiție, „la noi totul s-a păstrat”; protestant: libertate, doar Biblia, cântece, „atmosferă”, Cuvântul predicat „cu putere”; un român obișnuit: „Sunt botezat ortodox, merg să iau lumină de Paști, dar îi respect pe catolici! Parcă e mai multă ordine la ei. În rest, nu știu, eu așa cred în sinea mea… Cred într-o Forță, în Cineva care mă ajută când am nevoie. Mă închin când trec pe lângă Biserică, mai aprind o lumânare. Important mi se pare să găsim o armonie în interior și cu ceilalți, și să te duci la Biserică doar atunci când simți, adică să nu-ți spună nimeni ce să faci.”
Dar greco-catolic? Cei de mai sus vor vedea la noi ceva aflat „între” lumi. Dar vor fi seduși sau vor dori o alegere mai simplă? Un romano-catolic va auzi că e pomenit Papa, dar va observa imediat că totul e „prea ca la ortodocși”. Un ortodox va observa asemănarea puternică, dar i se va părea ceva straniu în absența muzicii psaltice, în Rozarul și Calea Crucii care uneori înlocuiesc Vecernia, Utrenia, Liturghia Înaintesfințitelor.
După cum se vede, întrebările celorlalți se ramifică. Și aceasta pentru că noi înșine nu am găsit încă răspunsuri clare. Ce păstrăm din trecut? Din care trecut? Ce înseamnă respectul creativ față de Tradiție? Cât de mult contează ceea ce ne-a spus generația persecutată despre ce, cum și în ce fel de biserici să ne rugăm? Care e rostul ascultării de ierarhi și al comuniunii nu doar între cei vii, dar și între vii și cei care nu mai sunt cu noi după ce ne-au transmis ceva frumos, valoros, o perlă de mare preț?
Să începem cu prezentul, cu ceea ce spune chiar Roma. Orice discuție sau dilemă legată de caracterul sau chiar viitorul comunității noastre trebuie să plece de la adevărul proclamat de Pontiful Roman în unire cu toți episcopii: ea este o Biserică. Noi nu suntem pur și simplu niște catolici incomodați temporar de orientalism până când ne vom găsi salvarea într-o Biserică Romano-Catolică „stilată” și „emancipată”, ci formăm o Biserică orientală sui iuris, una dintre cele 24 care împreună alcătuiesc Biserica Catolică. Suntem o Biserică ce are un rit propriu, adică „patrimoniul liturgic, teologic, spiritual și disciplinar, diferențiat prin cultura și împrejurările istorice ale popoarelor, care se exprimă printr-un mod de trăire a credinței ce este specific fiecărei Biserici sui iuris.” (Canonul 28, 1. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, CCEO). Conciliul Vatican II afirmă solemn că în Bisericile orientale „strălucește tradiția care vine de la Apostoli prin Sfinții Părinți” (Orientalium Ecclesiarum, 1), și că „Biserica Catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici particulare sau Rit să fie păstrate în integritatea lor și în același timp să-și adapteze modul de viață la diferitele necesități de timp și de loc” (OE, 2). După o istorie lungă, în timpurile recente, Biserica reunită într-un conciliu ecumenic a afirmat clar demnitatea egală a tuturor riturilor și posibilitatea și necesitatea ca toți orientalii să-și păstreze riturile liturgice legitime, „iar dacă, din motive legate de timpuri sau persoane, le-au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradițiile strămoșești.” (OE, 6, s.a.)
Vocea Romei e clară pentru noi: vă arătați comuniunea doar dacă veți ști să păstrați ceea ce aveți, asumând cultura în care v-a pus Dumnezeu. Dar cum s-a ajuns aici? Vom continua acest periplu în articolul viitor, întorcându-ne în momentul în care a început totul: Rusaliile, nașterea Bisericii și începutul vestirii Evangheliei tuturor neamurilor. Vom vedea cum a ajuns bucuria unică a Împărăției să fie împărtășită în moduri diferite și cum, între acestea, va fi plantată și sămânța Bisericii Române Unite.
