Pentru Radu Preda, teolog ortodox și, atenție, președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, distrugerea, în anii 1946-1948, a bisericilor greco-catolice din Ucraina și România este un act al „pedagogiei lui Dumnezeu”. Explicația: Ce a început politic s-a sfârșit tot politic. Sigur că ar trebui să fie spuse multe lucruri, și judecățile sale istorice, exprimate într-un articol din „Adevărul”, ar trebui să fie demontate punct cu punct. Dar întreg eșafodajul se sprijină pe această viziune: un act stalinist este parte din pedagogia lui Dumnezeu. Răspunsul nu trebuie decât să ia act de aceste cuvinte și să le dea o formă un pic mai clară: ne aflăm în fața unei justificări teologice a crimei. Da, în anul 2017, un teolog ortodox român și președinte al unui institut care se ocupă chiar cu denunțarea acestor crime, aduce el însuși o raționalizare teologico-istorică a unui act de represiune.
Mai rămâne ceva de făcut? Sigur. Istorie bine scrisă, echilibru, rigoare. „Preasfinţite, i-am spus, studenţimea română a venit să şteargă scuipatul unguresc de pe obrazul Preasfinţiei Voastre”, spunea Valeriu Anania, „mentor” al lui Preda, despre episcopul Iuliu Hossu în 1946. Nu prea pare expresia unei tristeți despre presupusa colaborare a greco-catolicilor cu trupele horthyste, nu?
Dar durerea rămâne. Arsură sufletească, senzația de murdărie pe care nu știi cum să o ștergi. Știm că nu ar trebui să fie așa, că trăim alte vremuri, că s-au făcut pași atât de mari în dialogul Bisericilor surori. Însă știm și că Radu Preda nu e singur. De la Dumitru Stăniloae, apologet al purificării etnice în anii ’30-’40, apoi slujitor al narațiunii comuniste despre biserica unită, până la Ilarion Alfeyev, care a spus clar că „Sinodul” din Lviv (1946), cel prin care a fost distrusă biserica ucraineană, a fost justificat, o forță întunecată străbate părți din bisericile răsăritene, făcându-le sclave ale ideologiilor totalitare. Ce să facem? Să declarăm și noi război? Să ne înverșunăm în dezbateri?
Să negăm diferențele, să ne prefacem tâmpi, cu tipicul zâmbet de conferință „pe teme ecumenice”, că nu trăim în lumi diferite? În 1991, toți cei prezenți în Bazilica San Pietro au amuțit auzind un discurs virulent al unui mitropolit rus despre relele catolicilor. Prezent acolo, Papa Ioan Paul al II-lea s-a ridicat, s-a dus spre el și l-a îmbrățișat.
Cum ar fi dacă ți-ai întâlni un frate după multă vreme, te-ai duce spre el cu lacrimi în ochi să îl îmbrățișezi, iar el, ca răspuns, te-ar scuipa și te-ar lovi? Cum s-ar putea vindeca această veritabilă disonanță afectivă, contradicția dintre dragostea pe care simți că ar trebui să o primești și violența care o suferi în schimb? Ce ar trebui să simtă toți studenții și profesorii catolici de la marile universități din străinătate, fascinați de Ortodoxie, de liturghie și de textele Părinților, când ar întâlni asemenea declarații din partea celor pe care realmente îi iubesc? Ce vor gândi oare foștii mei colegi greco-catolici care au mers în străinătate după 1990 să studieze rugăciunea și teologia orientală cu o dragoste autentică, cu nenumărate ore petrecute în studiu, crezând că singura modalitate autentică de a fi mădulare ale Bisericii Universale este prețuirea patrimoniului răsăritean, pentru ca, într-o zi, toți oamenii din acest colț al Europei să îl laude pe Domnul „cu o singură gură și cu o singură inimă?” Și ce ar spune Marko Ivan Rupnik, pe care Radu Preda l-a invitat la Cluj pentru a decora Biserica „Schimbarea la Față”?
Deci cum să răspundem? În primul rând, nu cu spirit polemic care distorsionează gândirea și argumentația. Și NU cu o teologie a istoriei „de-a noastră”. Istoria e înșelătoare, iar sensul ei va apărea clar doar *dincolo*. Până atunci, maximă prudență. Dacă ceva ne avantajează, nu înseamnă neapărat că am găsit o „pedagogie divină” alternativă. Nu foarte mult dintr-un efort apologetic ar trebui să fie bazat pe argumente istorice.
Și cel mai bun răspuns rămâne rugăciunea. Trebuie să fim capabili de jertfe spirituale, să înfrângem omul cel vechi din noi înșine, să oferim Domnului suferința, batjocura, singurătatea, să-i binecuvântăm pe frații noștri rătăciți, să fim aproape de inima lumii, inima lui Isus Răstignit de păcatele și dezbinarea noastră. Altfel, totul e inutil, vom înlocui un triumf cu un altul, ne vom da satisfacție că „le-am zis-o”, și vom rămâne goi și singuri. Și dacă ținem neapărat să găsim aici un sens, poate că „pedagogia divină”, prin numărul nostru redus, ne duce doar aici, în tărâmul rugăciunii neștiute de nimeni. Poate că atât ne-a mai rămas: a muri ca semințe în praful și noroiul lăsate în urmă de istoria necruțătoare, sperând că Împărăția lui Dumnezeu va crește și prin jertfa noastră.
Alin Vara
