Suntem în august şi mulţi dintre noi şi-au început vacanţa. Moment numai bun şi pentru Dumnezeu ca să îşi ia liber vreo câteva săptămâni, am putea crede. Aşadar, până prin septembrie, zic s-o lăsăm mai moale şi cu rugăciunea, şi cu mersul la biserică, dar şi cu faptele de milostenie. De ce? Pentru că dacă ne-am ocupat în toate posturile anului bisericesc de sufleţel, a cam venit şi sezonul să îi dăm trupului ce e al trupului, nu-i aşa?
Aşa ar putea fi, dar numai dacă am şi reuşi să ne întoarcem din concediu cu bateriile încărcate. În schimb, trebuie să recunoaştem că, în aceste escapade estivale, consumăm la maxim şi puţina încărcătură care se mai afla în noi şi că revenim acasă chiar mai extenuaţi decât atunci când ne apucasem de bagaje. Şi abia ne revenim – fizic, vorbind – după alte două-trei zile şi pornim să îl căutăm din nou pe Dumnezeu şi-l implorăm să-şi scurteze vacanţa, pentru că nu mai avem strop de vlagă în noi. Căci aşa ne-am odihnit în concediu…, de ne-am rupt de oase!
Şi atunci ce-am putea face pentru ca vacanţa să ne priască? Nimic mai simplu: să îl luăm şi pe Dumnezeu cu noi, să nu-i lăsăm nici o zi de concediu! Să ne respectăm programul personal de rugăciune ca şi când am fi acasă. Să căutăm cea mai apropiată biserică de locul în care vom merge, înainte de a pleca de acasă, şi, la fel, să ne programăm în zilele de duminică şi de sărbătoare participarea la Sfânta Liturghie. Cât despre faptele bune…, cred ar fi suficient ca în concediu să fim atenţi să nu-i aruncăm celui de lângă noi nisip, nici pe cearşaf şi nici în ochi.
La urma urmei, nu ne dorim cu toţii să mergem în vacanţă cu familia şi cu cei mai apropiaţi prieteni? Cum am putea, atunci, să nu-l invităm şi să nu-i facem loc alături de noi şi celui mai de seamă dintre toţi aceştia!?!
Pr. Victor Ostropel
