Cei care cred știu că ”la orizontul omului există un soare care luminează pentru totdeauna. Credem că zilele noastre cele mai frumoase trebuie încă să vină. Suntem oameni mai mult de primăvară decât de toamnă”: a spus papa Francisc la cateheza audienței generale de miercuri, 23 august 2017, desfășurată în Aula Paul al VI-lea cu participarea a mii de pelerini din lumea întreagă, printre care se afla și un grup din România. La saluturile adresate italienilor, Sfântul Părinte și-a exprimat ”apropierea plină de afecțiune față de cei care suferă din cauza cutremurului care în seara de luni (21 august), a avut loc pe Insula Ischia. Să ne rugăm pentru cei morți, pentru cei răniți, pentru respectivele rude și pentru persoanele care și-au pierdut casa”, a fost îndemnul pontifului.
Vorbind la cateheză despre ”Noutatea speranței creștine”, papa Francisc a scos în evidență cuvintele biblice în care se spune: ”Iată, eu le fac pe toate noi” (Ap 21,5). ”Speranța creștină se întemeiază pe credința în Dumnezeu, care mereu creează noutăți în viața omului, în istorie și în cosmos. Dumnezeul nostru este Dumnezeul care creează noutăți, pentru că este Dumnezeul surprizelor. Noutăți și surprize”.
Papa Francisc: ”Nu este creștinește a merge cu privirea în jos, cum fac porcii – ei merg întotdeauna în acest fel – fără a-și ridica ochii spre orizont, ca și cum întregul nostru drum s-ar închide aici, în palma câtorva metri de călătorie; ca și cum în viața noastră nu ar exista niciun țel și niciun port, iar noi am fi constrânși la un vagabondaj nesfârșit, fără nicio motivație pentru osteneala noastră. Acest lucru nu este creștin”.
Ultimele pagini din Sfânta Scriptură, a reluat papa Francisc, arată care este orizontul ultim al drumului celui credincios: Ierusalimul ceresc. Acesta este prezentat ca un cort uriaș, în care Dumnezeu îi va primi pe toți oamenii ca să locuiască pentru totdeauna împreună cu ei (Ap 21,3). ”Aceasta este speranța noastră”, a spus pontiful la cateheză, spunând că în Ierusalimul ceresc, potrivit autorului sacru, Dumnezeu ”va șterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (…) Iată, eu le fac pe toate noi” (Ap 21, 3-5). Referindu-se la ultimele victime ale terorismului și violenței, din Barcelona sau Congo, papa Francisc a făcut o aplicare concretă:
Papa Francisc: ”Încercați să meditați acest pasaj al Sfintei Scripturi nu în mod abstract, ci după ce ați citit o cronică a zilelor noastre, după ce v-ați uitat la telejurnal sau ați văzut prima pagină a ziarelor, în care sunt atât de multe tragedii, unde sunt prezentate știri triste cu care toți riscăm să ne obișnuim. (…) Viața este, din păcate, și acest lucru. Uneori, îți vine să spui că este mai ales acest lucru”.
În fața calamităților, a terorismului și a violenței, a remarcat în continuare Sfântul Părinte făcând referință la situația din Barcelona și Congo, mulți spun că viața nu are sens, dar ”noi, creștinii, nu credem acest lucru. Credem, în schimb că la orizontul omului există un soare care luminează pentru totdeauna. Credem că zilele noastre cele mai frumoase trebuie încă să vină. Suntem oameni mai mult de primăvară decât de toamnă”.
Papa Francisc: ”Mi-ar plăcea să vă întreb acum, și fiecare să răspundă în inima sa, în tăcere, dar să răspundă: «Eu sunt un bărbat, o femeie, un tânăr, o tânără de primăvară sau de toamnă? Sufletul meu este în primăvară sau în toamnă?» Fiecare să dea un răspuns. Descoperim mugurii unei lumi noi sau frunzele îngălbenite pe ramuri? Să nu ne legănăm în nostalgii, regrete și plângeri: știm că Dumnezeu ne vrea moștenitori ai unei promisiuni și cultivatori neobosiți de vise. Nu uitați această întrebare: «Eu sunt o persoană de primăvară sau de toamnă? De primăvară, care așteaptă floarea, care așteaptă rodul, care așteaptă soarele care este Isus, sau de toamnă, care stă mereu cu privirea în jos, posomorâtă și, cum am spus uneori, cu fața ca ardeii în oțet?».
Creștinul, a încheiat Sfântul Părinte, știe că ”Împărăția lui Dumnezeu, stăpânirea sa de iubire, crește ca un mare ogor de grâu, chiar dacă în mijloc se află și neghina. Întotdeauna sunt probleme, sunt bârfe, războaie, boli, sunt probleme. Dar grâul crește și, în cele din urmă, răul va fi eliminat. Viitorul nu ne aparține, dar știm că Isus Cristos este harul cel mai mare al vieții: este îmbrățișarea lui Dumnezeu care ne așteaptă la sfârșit, dar care încă de pe acum ne însoțește și ne consolează pe cale. El ne călăuzește spre marele cort al lui Dumnezeu cu oamenii (cf. Ap 21,3), cu atâția frați și surori, și vom duce la Dumnezeu amintirea zilelor trăite aici pe pământ. Și va fi frumos să descoperim în clipa aceea că nimic nu s-a pierdut, nimic, nicio lacrimă; nimic nu s-a pierdut, nici un zâmbet și nicio lacrimă. Oricât de lungă va fi fost viața noastră, ni se va părea că am trăit pe durata unui suflu. Și că creația nu s-a oprit în ziua a șasea a Genezei, creația nu s-a încheiat în ziua a șasea, ci a continuat neîncetat, pentru că Dumnezeu s-a preocupat întotdeauna de noi. Până în ziua în care totul se va împlini, în dimineața în care lacrimile vor fi șterse, în clipa în care Dumnezeu va rosti ultimul său cuvânt de binecuvântare: «Iată - spune Domnul - eu le fac pe toate noi» (v.5). Da, Tatăl nostru este Dumnezeu noutăților și Dumnezeul surprizelor. În ziua aceea, vom fi cu adevărat fericiți și vom plânge. Da, vom plânge de bucurie”.
Salutând, în fine, pelerinii de limba germană, papa Francisc a menționat că ”în aceste zile o contemplăm pe Maria, regina cerului. Cristos a făcut-o pe mama sa părtașă la biruința asupra morții. Să ne încredințăm Mamei cerești”, a fost îndemnul său, ”pentru ca, asemenea ei, la sfârșitul drumului nostru pe acest pământ, să ajungem la țelul vieții noastre după planul lui Dumnezeu”.
Primiți la încheiere Binecuvântarea apostolică a papei Francisc.
(rv – A. Dancă)