Nu poţi să nu te gândeşti la tine. Cel puţin din când în când. Probabil nu de fiecare dată cu aceeaşi intenţie. Ai motivele tale... S-ar putea ca uneori să fii mulţumit de tine. Să spui că eşti ok. Alteori nu. Posibil să nu fii chiar în apele tale, ceva s-a întâmplat. Alteori însă, pur şi simplu pendulezi aşa… între bine şi rău, încât nici tu nu ştii ce să mai crezi. Despre tine. Rămâi confuz, ciudat. Chiar supărat… Depinde, spui tu decent, de tine. Sau poate de stima de sine.
Stima de sine e adesea un concept discutabil. (Probabil nu te interesează aşa mult. E din psihologie, îţi spui, o idee ciudată, prea delicată…) Pentru că nu mereu s-a înţeles corect. Unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. Nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. Tupeistă chiar...
Şi totuşi nu-i aşa. E altceva. O ai şi tu, o am şi eu (ceva există!). În cantitate mai mică sau mai mare, numai că nu ne gândim mereu la ea. O bănuim cumva, sau încercăm să ne convingem că… putem şi fără ea.
Ştii… multă lume suferă chiar din această cauză. A stimei de sine. Dar, atenţie: nu pentru că nu ar avea-o. Ci tocmai pentru că o are. Dar o are greşit! Unii oameni se stimează doar pentru că deţin anumite calităţi, pentru că au reuşit ceva în viaţă, sau poate pentru că li se spune adesea că sunt buni. Aparent, nimic ieşit din comun. Ar putea avea chiar şi o stimă de sine înaltă. Numai că aici e buba! Această stimă înaltă condiţionează. Nu-i lasă liberi. Vor încerca mereu să „aibă grijă”, să aibă calităţi, să reuşească. Ca să-şi „menţină stima”. Se vor stresa să nu dezamăgească, să facă mereu treaba cu succes. Pentru că doar aşa, sunt valoroşi. Prin calităţi.
Aşa gândeşte omul. Şcoala, lumea, societatea. Vrea competenţe. Ambiţie. Imagine de sine. Şi asta oboseşte, derutează. Te antrenează în direcţie greşită. Vei crede că va trebui să pari, iar dacă nu vei reuşi, vei suferi. Astfel apare boala, depresia, complexul, melancolia sau monotonia. Sau şi altele… egocentrismul, alcoolismul, suicidul, etc. Pentru că omul va fi convins că nu mai e aşa de bun, dacă nu mai are competenţele cerute. Că nu mai e apreciat.
Stima de sine e altceva de fapt. Ea nu e concurenţă şi nici competenţă. E abilitatea de a te cunoaşte realist şi de a te aprecia aşa cum eşti. Indiferent de calităţi sau de defecte. Indiferent de orice altceva! Să ai capacitatea de a fi convins că totuşi te iubeşti... Cu demnitate, legitim, motivat. Dar necondiţionat.
Carl Rogers, cel care a întemeiat şcoala de psihoterapie centrată pe persoană, spunea că ceea ce face ca omul să aibă stimă de sine este iubirea sau acceptarea necondiţionată. Din partea sa şi a celorlalţi. Aceasta i-ar da omului un sentiment de valoare. L-ar face să se simtă preţios. L-ar convinge pe acesta că nu datorită calităţilor sau a reuşitelor e important, ci, pur şi simplu, pentru faptul că există. Că este bun oricum. Nici defectele, nici eşecurile nu l-ar doborî, pentru că e concentrat în altă parte. La propria valoare. Din multe motive n (Că undeva, cumva, în inima sa are un vis…, că poartă în sufletul său ceva profund... Că e unic. Original. Irepetabil.) Şi toate acestea necondiţionat.
Mai mult decât atât: omul se va privi cu demnitate, când va vedea că într-însul există Dumnezeu. Va fi mult mai senin. Nu-şi va închide ochii la greşeli. Nici la defecte. Le va vedea corect, dar nu va dispera. Va şti că are altceva mai valoros. Ceva ce-l face să renască: e spiritul lui Dumnezeu în el.
Desigur că porunca „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” te angajează. Te face să transpiri. Dar te şi onorează. Pentru că te ridică la un nivel mult prea înalt: îţi cere stimă de sine. Delicateţe cu celălalt, ca şi cum ai fi cu tine! Nu mândrie, nici tupeu. Ci umilinţă. Orgoliul l-ar îndepărta pe om de om. Pe om de Dumnezeu. Ar refuza esenţa celuilalt, valoarea sa. Dar omul valorează atât cât valorează înaintea lui Dumnezeu şi nimic mai mult, spunea Sf. Francisc. Şi e destul de optimist! Pentru că Dumnezeu ţine la om. El preţuieşte mult!
