„Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” – spune Hristos (Matei 16,26). Istoria mântuirii este plină de chemările profetice prin care Dumnezeu ne invită să vedem comuniunea cu El drept singura alternativă a devenirii noastre. E o istorie, bineînțeles, făcută din căderi și ridicări, din trădări și reveniri, arătându-ne risipirea fie în rău, fie în cumințenie, dar mai ales „risipirea” lui Dumnezeu în dragoste care, de la Crucea Vinerii Mari, ne spune că poate ierta totul pentru a ne câștiga sufletul.
În 1917, la Fatima, Maica Domnului i-a reamintit omului vocația existenței sale profetice. Între timp lucrurile s-au complicat, iar diferența dintre bine și rău a ajuns să fie considerată un moft subiectiv de cei care iubesc ideologiile. Constatăm cât de puternică este astăzi agresiunea ideologiilor asupra Bisericii. Astfel, viața credinciosului ar trebui să se mărginească doar la emoții puternice și servicii sociale, la acceptarea oricăror afirmații în căutarea unui fals dialog cu lumea care aduce cu sine compromisul și alterarea Adevărului lui Hristos. Pierzând gustul convertirii personale, Evanghelia riscă să fie confundată cu o emblemă lumească a păcii și a prieteniei publice care nu se deosebește cu nimic de promisiunile mincinoase ale Răului de a face raiul pe pământ. Mai rămâne ceva din profetismul credinței, dacă a el devenit, din păcate, suspect chiar și pentru creștini?
Confuzia sufletului nostru în climatul ideologiilor oprimante, decăderea plănuită a conștiințelor, îi oferă însă lui Dumnezeu dreptul de a pune lucrurile la punct. Atunci când El ne reamintește adevărul, înseamnă că ne cheamă la luciditatea credinței și la gustul căutării Împărăției sale. Omul e liber, dar plătește în prezent cu libertatea proprie destinația pe care înțelege să o confere veșniciei sale. A fost o vreme când omul și omenirea nu se măsurau doar pe baza strălucirii intelectului, a capacităților, a succesului, a puterii, ci și pe cea a perfecțiunii morale, a frumuseții sufletești, a victoriei asupra sinelui propriu. Chemările la convertire, pe care Dumnezeu le adresează celor șapte comunități creștine din Apocalipsă, continuă să ne intrige și astăzi la fel de tare ca la începuturi. „Pocăiește-te deci, iar de nu, vin la tine curând și voi face… război, cu sabia gurii Mele” (2,16); „Fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. …Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale, și alifie de ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi… străduiește-te, așadar, și te pocăiește” (3,15-16;18-19).
Reîntoarcerea la Dumnezeu presupune deschiderea față de cuvântul venit de Sus. În 1917, dar și ulterior, a fost rostit de Maica Domnului la urechea surdă a unei comunității creștine, care tocmai începuse să abdice din postura de ferment în lume. La o sută de ani după binecuvântarea de la Cova da Iria, deși ne sunt date bunăstarea și pacea, suntem la fel de puțin entuziaști față de vigilența conștiinței, față de rugăciune și față de jertfă. Avem, în schimb, speranța Inimii pure a Mariei care, de sub Crucea Fiului, străjuiește orice înmuiere a inimii omului și ne invită s-o ajutăm. Doar atunci când vom fi folosit toate mijloacele acordate pentru confruntarea spirituală cu Răul din lume, schimbându-ne viața prin Dumnezeu, va veni HARUL victoriei – despre care atât de puțin se vorbește – al Maicii Sfinte. Vom contempla atunci și convertirea tărâmului de unde Răul veacului trecut și ideologiile sale s-au făcut prezente peste tot prin lume.
+ Mihai, episcop
(un fragment din acest text a fost publicat în „Foaia de Sfinții Petru și Pavel”, anul IV, nr. 3/2017 – care marchează încheierea anului pastoral 2016/2017)
