Devoţiunea către Preasfânta Inimă a lui Isus există din secolele XI-XII, dar nu a luat avânt decât cu Sf. Jean Eudes (1601-1680) care a făcut-o publică, i-a compus un oficiu şi i-a fixat o sărbătoare.
Dar „învăţăcelul iubit al Preasfintei Inimi”, cum a numit-o Isus însuşi, a fost Sf. Margareta Maria Alacoque (1647-1690), o călugăriţă vizitandină din Paray-le-Monial, care a avut între anii 1673-1675 numeroase viziuni în care Isus i-a cerut să fie cinstit sub imaginea inimii Sale de carne, spunându-i: „Priveşte Inima Care i-a iubit atât de mult pe oameni... În loc de recunoştinţă primesc din partea celor mai mulţi doar nerecunoştinţă”. Isus i-a încredinţat dorinţa sa arzătoare de a fi iubit de oameni şi planul său de a-şi arăta Inima cu toate comorile ei de iubire şi milă, sfinţire şi mântuire.
Devoţiunea este în esenţă una reparatorie faţă de suferinţa de moarte pe care i-au cauzat-o Mântuitorului toate păcatele lumii. De aceea, Isus ne invită la Sfânta Împărtăşanie deasă, mai ales în prima vineri din lună. Sf. Margareta Maria se ruga, inspirată de Isus, cu faţa la pământ, de la ora unsprezece până la miezul nopţii, o oră de adoraţie în joia dinaintea fiecărei prime vineri din lună în amintirea nopţii când apostolii l-au părăsit în grădina Gheţimani. Tot Isus este cel care a fixat data sărbătorii: în prima vineri de după sărbătoarea „Trupului Domnului” (Corpus Christi).
Cel care a îndrumat-o pe Sf. Margareta Maria ca părinte spiritual a fost Sf. Claudiu de la Colombiere, din Societatea lui Isus, indicat vizionarei de însuşi Mântuitorul pentru această delicată şi importantă misiune. Atât el cât şi confraţii săi iezuiţi au devenit promotori zeloşi ai devoţiunii. În 1856 Papa Pius al IX-lea fixează Preasfânta Inimă a lui Isus ca sărbătoare a întregii Biserici, iar în 11 iunie 1899 Leon al XIII-lea consacră solemn toată omenirea Preasfintei Inimi.
