De Pr. Alexandru Ploștinaru
În antichitate, romanii cunoșteau trei forme diferite de căsătorie, care puneau femeia sub manum viri, adică sub puterea soțului.
Prima formă de căsătorie se numea confarreatio, iar cei doi viitori soți aduceau ofrandă Zeului Jupiter, o pâine de tărâțe în prezența sumus pontifex și a celui care oficia ritul, numit flamen dialis. A doua formă era cunoscută sub numele de coemptio, adică tatăl plebeo, cetățean roman din clasa de jos sau săracă, în mod simbolic își vindea fiica viitorului ei soț, acest lucru semnificând emanciparea acesteia. Ultima formă, mai puțin oficială era așa zisa usus, adică conviețuirea neîntreruptă timp un an de zile dintre un plebeu și o patriciancă (cetățeancă romană din clasa nobilă) era considerată ca și căsătorie legală. În secolul II d.C., toate aceste trei forme de căsătorie dispăruseră deja și își făcuse loc o altă formă, din care derivă căsătoria din zilele noastre.
Această căsătorie romană era precedată de logodnă, care nu condiționa căsătoria impunând condiții sau obligații. În cadrul ceremoniei logodnei, cei doi tineri, în fața nașilor (care aveau rol de martori) și a rudelor apropiate își făceau angajamente reciproce pentru viitor, totul terminându-se cu un festin sau banchet. În timpul ceremoniei, vir (bărbatul) dăruia viitoarei soții mulier, cadouri mai mult sau mai puțin valoroase și un inel de aur sau îmbrăcat în aur, care venea pus pe digitus anularis, adică degetul inelar al mâinii stângi a femeii. Și astăzi ne întrebăm de ce verighetele de căsătorie se pun pe inelarul mâinii stângi? Tot romanii ne dau răspunsul. Egiptenii au observat atunci când făceau disecțiile pentru mumificare, că degetul inelar este singurul dintre cele cinci, care are un nerv ce comunică direct cu inima. De aceea s-a considerat a fi oportun să-i fie încredințată acestui deget onoarea de a purta inelul, datorită legăturii sale directe cu inima, dublând astfel importanța fizică cu cea spirituală, dorind să evidențieze seriozitatea căsătoriei ca și act public, premisă a legăturii juridice a actului matrimonial.
Este vizibil asemănătoare această formă de căsătorie cu cea catolică de rit latin, ceremonia verighetelor, rolul preotului ca și martor, iar cei doi care se căsătoresc celebrează ei înșiși căsătoria ca și contractum matrimoniale inter baptizatos prin consimțâmântul dat, care este elementul constitutiv al căsătoriei. La fel ca și la anticii romani, există și astăzi o formulă verbală pe care viitori soți și-o rostesc și prin care își dau consimțământul, acest moment fiind considerat esențial și totodată cel prin care se înfăptuiește căsătoria. Formula romană prin care femeia se lega de bărbat pentru toată viața era: Ubi tu Gaio, ego Gaia (Acolo unde ești/mergi tu Gaius voi fi și eu Gaia).
Această mentalitate de a înfăptui căsătoria/contract, nu a fost una străină de partea orientală a imperiului roman din primele secole, iar acest lucru ne este confirmat de scriitorii creștini ai acelei epoci. În mod treptat, s-a trecut de la mentalitatea contractuală la concepția pur religioasă și sacramentală, prin care ritul religios a devenit elementul constitutiv al celebrării căsătoriei, nu doar cu semnificația de consimțământ dat ca inclus și subînțeles, ci și ca deschidere spre aspectul sacramental care conferă harul.
Biserica bizantină pentru multe secole a revendicat în fața statului roman, dreptul de a oficia căsătoriile în conformitate cu credința creștină, cerând chiar modificarea legislației imperiale în acest sens. Acestă schimbare, nu a fost una imediată, ci graduală. Scopul căsătoriei religioase, nu era acela de a submina această instituție civilă, dar venea ca și o cerință din partea creștinilor, care doreau să-i atribuie un caracter sacru și chiar mai solid, cerând totodată și aprobarea autorităților civile pentru această intenție. La început, căsătoriile religioase aveau loc într-un cadru restrâns în sânul familiei, treptat însă au fost introduse în rituri liturgice. După pacea constantiniană (313), când Bisericii i s-a oferit posibilitatea să exercite o mai mare influență asupra legilor statului, mulți Părinți ai Bisericii au intervenit în mod energic pentru sacramentalizarea și ritualizarea căsătoriei, în detrimentul concepțiilor păgâne în vigoare la acea vreme. În Ecloga împăratului Leon al-III-lea (717-741), căsătoria putea fi oficiată în mod valid cu toate efectele civile, atât prin schimbul simplu al consimțământului, cât și celebrată cu ritul sacru în timpul liturghiei. Biserica bizantină și-a atins scopul definitiv pe care de secole doctrina sa dorea să-l ajungă abia în secolul al-IX-lea, când împăratul Leon al-VII-lea, cel Înțelept (886-912), în anul 893, prin Novella 89, declara nule chiar și în fața legilor Statului roman, căsătoriile oficiate fără ritul sacru religios. Prin această normă, împăratul Leon al-VII-lea, recunoștea în mod clar că instituția căsătoriei este o legătură între om și Dumnezeu, iar această legătură matrimonială creștină nu putea fi celebrată în afara liturgiei Bisericii.
Astfel începând cu secolul al-IX-lea, după promulgarea Novellei imperiale mai sus amintită, în legislația tuturor Bisericilor de tradiție bizantină, o căsătorie oficiată fără ritul liturgic celebrat de către preot, a fost considerată chiar și în domeniul juridic ca și act inexistent și ca atare totodată invalid.
În Biserica latină însă, sacramentalitatea căsătoriei a îmbrăcat un aspect oficial odată cu Conciliul Tridentin (1545-1563), unde prin decretul Tametsi (11 noiembrie 1563), se impunea ca o căsătorie să fie în mod obligatoriu și necesar celebrată în fața unui preot sau paroh, care binecuvânta legătura matrimonială în cadrul unui rit liturgic și totodată a unor martori. Astfel, prezența parohului și a martorilor devine forma canonică necesară de urmat pentru ca o căsătorie să fie validă.
Biserica latină are o viziune puțin diferită supra ministrului sacrementului căsătoriei, care de fapt sunt cei doi tineri care se căsătoresc, iar preotul are rolul de a asista ca și martor și de a binecuvânta ca și reprezentant din partea divinității, la momentul în care cei doi își dau reciproc consimțământul, pentru a celebra legătura matrimonială. Actul care constituie căsătoria este consimțământul dat, iar prin binecuvântarea preotului se invocă Spiritul Sfânt asupra celor doi tineri, pentru a-i transforma în icoana unității desăvârșite între Cristos și Biserică, emanând asupra lor harul sacramental, care să-i ajute să-și trăiască viața conjugală ca și pe o reflecție a vieții Trinitare.
În schimb, viziunea orientală, bizantină este diferită, deoarece ministrul sacramentului este preotul sau parohul, care îi binecuvintează pe cei doi tineri. Preotul este mijlocitorul prezent la evenimentul căsătoriei, prin care Spiritul Sfânt sfințește și tranformă pe cei doi tineri, care prin consimțământul personal dat reciproc, stabilesc între ei un consorțiu pentru toată viața, devenind astfel icoana uniunii la fel ca și Cristos și Biserica.
Căsătoria în viziunea Bisericii Catolice are două proprietăți esențiale: unitatea și indisolubilitatea. Concret și concis unitatea în căsătorie se referă la fidelitatea dintre cei doi soți și exclude categoric poligamia sau alte legături extra matrimoniale. Indisolubilitatea este legată de conceptul că legătura matrimonială este pentru toată viață, nu există „căsătorie de probă” sau „cât merge bine”, deci exclude posibilitatea divorțului, iar căsătoria „este pe bune” și pentru totdeauna.
În cazul căsătoriilor în care cei doi soți nu se mai înțeleg și nu vor să mai locuiască împreună, tot ce se poate face însă este indetificarea unor apescte, vicii, impedimente sau elemente din timpul celebrării căsătoriei, care au produs o căsătorie invalidă, iar în acest caz, dacă există probe doveditoare solide, se poate constata nulitatea căsătoriei.
Atenție, este diferit faptul că se constată nulitatea căsătoriei, adică că acea căsătorie nu a fost niciodată celebrată conform doctrinei Bisericii Catolice, în comparație cu idea de divorț religios practicat în Biserica Ortodoxă sau de către statul civil. Divorțul civil sau religios anulează efectele juridice ale căsătoriei care a existat ca și act juridic. Pe când, în cazul unei căsătorii celebrate în mod invalid, de fapt se constată că acea căsătorie, nu a existat niciodată ca act juridic și sacrament, iar acolo unde nu poate fi demonstrat acest lucru sau nu au existat impedimente reale, cei doi sunt considerați în continuare căsătoriți, îndiferent de viziunile lor și nu se mai pot căsători pentru a doua oară în cadrul Bisericii Catolice, deorece ar fi considerați poligami.
Un alt aspect important al legăturii matrimoniale este scopul acesteia, scop mai presus de basic instinct-ul uman sau pentru „că așa face toată lumea”. S-a discutat mult despre scopul căsătoriei de a lungul secolelor, mai ales în occident, dar și în orient, iar Biserica Catolică astăzi propune două scopuri paralele cu o oarecare prioritate între ele. Primul scop în importanță este procrearea urmașilor și educarea lor, al doilea ajutorul reciproc între cei doi soți, alimentarea relației lor în permanență cu iubire. Referitor la primul scop, Biserica Catolică îndeamnă cuplurile căsătorite să nu evite faptul de a avea copii, în ciuda dificultăților materiale și nu numai. Totodată consideră grav faptul ca unul dintre soți să-i nege celuilalt dreptul de a avea copii, pentru „că lui nu îi plac” sau „nu vrea”, excluzând în mod absolut și pentru totdeauna copiii. Biserica nu are nici o problemă însă cu „amânarea programată” pentru o perioadă relativ mai lungă, din cauza dificultăților sau a altor motive.
Cei doi soți se bucură de egalitate în drepturi, iar Biserica, cea care anunţă planul lui Dumnezeu, are multe de spus bărbaţilor şi femeilor cu privire la esenţa egalităţii complementare şi a diferitelor înzestrări şi îndatoriri pe care le au cei doi soţi în viaţa matrimonială. Bărbatul şi femeia sunt diferiţi, dar în acelaşi timp egali sau la fel; diferenţele dintre ei trebuiesc respectate şi niciodată folosite pentru a justifica dominarea unuia asupra celuilalt. În colaborare cu societatea, Biserica afirmă într-un mod eficient şi apără totodată demnitatea şi drepturile femeii.
