Într-un simpozion găzduit de Institutul Pontifical Oriental din Roma, organizat împreună cu Colegiul Pontifical Pio Romeno, Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, o serie de invitați de seamă au vorbit cu ocazia unei duble aniversări: 90 de ani de la semnarea Concordatului dintre Sfântul Scaun și Statul român și 80 de ani de la fondarea Colegiului Pio Romeno.
Eminența Sa Cardinal Pietro Parolin, secretar de stat al Sfântului Scaun, părintele David Nazar SJ, rectorul Institutului Oriental, excelența sa Liviu Zăpârțan, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, profesorul Sergiu Nistor, consilier al președintelui României și dr. Victor Micula, secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe în Guvernul român, au adresat saluturi din partea instituțiilor reprezentate.
În a doua parte, părintele Gabriel Buboi, rectorul Colegiului român, a vorbit despre fondarea instituției pe care o conduce, aducând informații istorice valoroase despre tratativele și percepțiile celor implicați asupra naturii și funcției Colegiului. După o decizie a Sfântului Părinte din 1921, construcția a început abia în 1930, fiind dat în folosință în 1935 și inaugurat solemn în 1937. A fost o dorință materializată a episcopatului și a preoților români, confruntați în acea perioadă cu convulsiile unor timpuri dificile. După ce nu a mai fost posibilă trimiterea seminariștilor la studii în Austria și Ungaria, a fost evidențiată necesitatea de a avea un cler bine pregătit la Roma. Preasfințitul Florentin, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, a evocat apoi redeschiderea solemnă a Colegiului în 1993. Începea o perioadă fructuoasă, care a văzut hirotonirea întru episcopat a patru foști studenți ai Colegiului și conturarea unei tradiții a instruirii personalului din toate eparhiile în locul pitoresc de pe colina Gianicolo.
Johan Ickx, profesorii Ion Cârja și Ioan Marius Bucur au prezentat contribuții despre contextul și conținutul Concordatului dintre România și Sfântul Scaun, semnat în 1927 și ratificat în 1929. Născut în contextul interbelic în care Europa fu martora unei reconfigurări politice majore, cu state dispărute și altele născute în locul lor în Europa Centrală și de Est, acest act diplomatic atestă nu doar preocuparea Vaticanului de a lega cât mai multe relații diplomatice, dar și afirmarea implicită a legitimității existenței statului român în forma nouă din 1918. De cealaltă parte, România, câștigând prin Marea Unire teritorii vaste și o populație cu o mare diversitate etnică și religioasă, avea nevoie de acest tip de legitimitate dar și de un cadru juridic care să normeze interacțiunea cu puternica minoritate catolică proaspăt apărută între granițe.
Este însă un dosar istoric în care se manifestă niște slăbiciuni structurale ce se vor accentua. Tratativele, începute repede, după 1921, vor fi marcate, din partea Statului, de un naționalism suspicios față de orice corp străin în trupul unei nații care se imaginase ca gravitând în jurul identității etnice românești și a confesionale ortodoxe, dar și de o ecleziologie romano-catolică ce, pe lângă dorința rațională de a putea controla numirile episcopale și educația religioasă, manifesta și un militantism concentrat în jurul formulei „religia catolică apostolică romană”, căreia i-ar fi fost subordonate atât ritul latin cât și, mai straniu, cel bizantin.
Cele două viziuni se vor confrunta permanent în tratative, dar și în dezbaterile publice ale anilor ’20. Dacă partea română, influențată de un naționalism etno-religios de tip central- și est-european (în contrast cu patriotismul civic anglo-saxon și francez, în care calitatea de cetățean se măsura în adeziunea față de o Constituție aflată deasupra obsesiilor identitare, și nu în apartenența etnică și/sau religioasă), nu știa cum să se raporteze la o organizație condusă „din afară”, care primea și trimitea bani din și în „mâinile străinilor”, fiind atentă mai ales la sensibilitățile ortodoxe (ce au culminat, cu ocazia semnării tratatului, într-un articol apocaliptic din „Telegraful român”, intitulat „Săvârșitu-s-a!”), Sfântul Scaun dorea libertate în alegerea episcopilor și o clară afirmare, chiar cu recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca fiind „de stat”, a principiului „bisericii apostolice romane”, căreia îi era subordonată juridic chiar și Biserica Greco-Catolică, recunoscută în noua Constituție ca fiind „națională”.
Suntem într-un context volatil, al radicalizărilor ideologice, dar și al unei viziuni romane încă prizoniere modelului monarhic și triumfalist tridentin, înăsprite de asaltul generalizat al Statelor moderne asupra libertății Bisericii. În acest context, refuzul ierarhilor greco-catolici români de a participa la ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand în 1922, pe motiv că dreptul canonic nu le permitea să participe la o slujbă ortodoxă („schismatică”) nu avea cum să ajute imaginea oricum ambiguă a catolicismului în România. Context în care Octavian Goga, un viitor slujitor al demantelării statului democratic român, putea vorbi despre o „problemă greco-catolică”, care, ca și „problema evreiască”, avea să fie „rezolvată” într-un mod mai sinistru decât și-ar fi imaginat cineva.
Concordatul a fost semnat până la urmă, după ce unele nuanțe ale acestei dezbateri au fost îndulcite în formulările finale. Va rămâne însă dreptul Guvernului de a aproba orice numire episcopală și orice nou act de înființare a unei organizații religioase noi. Și conexiunea nu este greu de făcut: distrugerea bisericii greco-catolice din 1948 este totodată o ruptură și o continuitate a unui proces istoric al ridicării Leviathanului statal ca zeu modern care distrugea alteritatea în numele ideologiei.
Evenimentul de azi a reprezentat astfel o salutară contribuție științifică în reflecția asupra istoriei religioase românești.
Alin Vara
Foto: Ioan – Ștefan Dumitraș
