13 mai 2017, Întâlnirea eparhială aTinerilor. Prima întâlnire a tinerilor din eparhia noastră! Cu câtă nerăbdare am aşteptat această zi în care cu adevărat Cel Atotputernic ne-a pregătit lucruri mari! Am aşteptat-o cu nerăbdare pentru că aşa aşteptăm întotdeauna toate întâlnirile noastre, ale tinerilor din Eparhia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. De ce? Pentru că noi ne cunoaştem cu toţii după nume, pentru că noi suntem prieteni buni, pentru că suntem toţi fraţi şi surori, pentru că ne place să spunem despre noi că suntem turma mică de care vorbeşte sfântul evanghelist Luca (Lc 12,32). Şi cum ai putea să nu fii nerăbdător să îţi îmbraţişezi fraţii şi surorile care au venit tocmai din Piteşti, din Focşani, din Brezoi, din Râmnicu Vâlcea, din Câmpina, din Ploiești, din Bucureşti sau din alte oraşe, ca să staţi, ca să vă rugaţi şi ca să vă jucaţi împreună!?!
Cei dintre noi care locuiesc mai departe de capitală ne-am trezit devreme pentru a ajunge la întâlnirea pe care PS Mihai ne-a dat-o, la ora 09:00, în Strada Polonă, cu scopul de a ne prezenta catedrala „Sfântul Vasile cel Mare”, cea mai mică – dar şi cea mai cochetă, am dori să adăugăm noi – dintre catedralele lumii. Ar fi trebuit să nu pierdem prea mult timp aici, înainte de plecarea spre Mănăstirea Fraţilor Carmelitani Desculţi din Ciofliceni, Snagov, locul desfăşurării Întălnirii Tinerilor. Ar fi trebuit, dar pentru că… îmbrăţisări peste îmbrăţisări, nu mai puteam să nu decalăm cu câteva minute bune programul propus. Şi apoi a mai fost şi vina şepcilor inscripţionate cu logo-ul întâlnirii noastre şi făcute cadou de Prea Sfinţitul, că până să le împărţim, până să ni le aranjăm pe cap, înţelegeţi domniile voastre…
Ajunşi la mănăstirea din Snagov, după aproape două ore de la energicele îmbrăţişări din curtea catedralei, ne-am putut aşeza liniştiţi pe scaune pentru a asculta cateheza propusă de dragul părinte Marius Taloş. Acesta ne-a ajutat să conştientizăm valoarea prudenţei, dreptăţii, tăriei şi cumpătării, adică a celor patru virtuţi cardinale, în viaţa noastră, a tinerilor. A urmat o scurtă – prea scurtă – pauză şi apoi discuţiile în grupuri restrânse, formate din cca. 10 tineri. Pentru aceasta ne-am împărţit în 10 grupuri patronate fiecare de către sfinţi precum Jacinta şi Francisco, Francisc de Asissi, Padre Pio, Ioan Paul al II-lea sau Tereza de Calcutta, grupuri în care am încercat să aprofundăm temele propuse de părintele Marius.
După atâta efort, nici că putea urma un alt moment mai potrivit decât prânzul, pe care l-am servit, aşa cum era de aşteptat, într-o linişte deplină, vă puteţi imagina şi domniile voastre! Apoi, pentru că sala de mese a mănăstirii nu mai suporta „tăcerea” celor peste 100 de voci venite la eveniment, am luat cu asalt spaţioasa curte a mănăstirii unde, când printre picăturile de ploaie, când printre razele blânde ale soarelui, cercetaşii au organizat jocuri şi competiţii dintre cele mai nostime şi au însemnat crucea tinerilor cu propriul simbol – cel care le aminteşte singura direcţie pe care o au de urmat –, floarea de crin. Toate acestea s-au executat şi ele tot într-o linişte deplină, bineînţeles.
După ce ne-am consumat o bună parte din resursele de energie, ne-am putut aduna din nou pentru a urmări concluziile prezentate de fiecare dintre cele 10 grupuri de discuţie, apoi am mers în splendida biserică a mănăstirii pentru a participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată de PS Mihai şi de preoţii prezenţi. Bineînţeles, tinerii care au simţit nevoia au avut şi prilejul să se spovedească mai înainte. Cântările Sfintei Liturghii au fost conduse de cercetaşe şi animate pe alocuri de acorduri de chitare. În predica sa, PS Mihai le-a mulţumit tinerilor pentru că au răspuns invitaţiei de fi împreună în această zi şi, făcând referire la Sfinţii Jacinta şi Francisco care tocmai au fost canonizaţi de Sfântul Părinte, Prea Sfinţitul a evidenţiat faptul că a duce o viaţă sfântă nu ţine cont de vârstă, ci de propria alegere de a fi colaboratori liberi ai Celui Atotputernic.
La sfârşitul Sfintei Liturghii am ieşit cu toţii în faţa bisericii pentru „tradiţionalele” fotografii de grup – apropo de fotografii, în scurt timp vom reveni cu un nou album – şi pentru a înălţa spre cer ofranda noastră adusă drept recunoştinţă pentru această zi, un rozariu făcut din baloane colorate. Onoarea de a duce la capăt această misiune le-a revenit, după cum era de aşteptat, celor mai mici dintre participanţi. Au urmat apoi nelipsitele îmbrăţişări – din nou! – însă, de data acesta, însoţite şi de câteva lacrimi. Aşa s-a întâmplat mai mereu la sfârşitul timpului pe care l-am petrecut împreună, aşa s-a întâmplat şi de data aceasta. În definitiv, nu tot aşa ar trebui să reacţioneze fraţii şi surorile la despărţire?
pr. Victor Ostropel
