Acest cimitir neobișnuit este vizitat în principal de scafandri. În urmă cu aproape 500 de ani, 40 de călugări iezuiți au fost „scufundați” împotriva voinței lor, în adâncurile Oceanului Atlantic, aceștia neputând utiliza nici mâinile și nici picioarele. Povestea martirilor din Tazacorte este sângeroasă și brutală, dar în același timp este foarte interesantă.
Povestea începe în inima și în mintea fericitului părinte Ignacio de Azevedo, un călugăr iezuit de origine portugheză care, după o misiune de doi ani în Brazilia, mișcat de sărăcia atât materială cât și spirituală pe care a găsit-o acolo, a decis să organizeze un grup de clerici dispuși să desfășoare o activitate de evanghelizare.
În scurt timp a reușit să-l convingă pe generalul iezuiților, Pr. Francisco de Borja, să vină împreună cu 69 de voluntari în colonia portugheză, pentru a sprijini misiunea de evanghelizare.
De asemenea, inițiativa a primit și binecuvântarea Papei Pius al V-lea, care i-a dăruit fericitului Ignacio în Bazilica „Santa Maria Maggiore” din Roma, o icoană a Fecioarei Maria.
După cinci luni de pregătiri, pe 5 iulie 1570, șapte nave și o caravelă au pornit spre Madeira, unde au ajuns după o săptămână. Și aici s-a terminat partea plăcută a călătoriei.
Pe insulă, misionarii au auzit zvonuri despre posibila prezență pe apele din jur a piraților francezi care, pe lângă ostilitatea cunoscută față de ceilalți participanți la traficul maritim, aveau în special o antipatie pentru catolici. O parte semnificativă a expediției a decis să rămână la Madeira, cu excepția a 39 de călugări iezuiți și a fericitului Ignacio, care au navigat până pe insula La Palma.
Aici, Pr. Ignacio a întâlnit un prieten din școală, care a invitat întrega expediție pentru câteva zile acasă la el. Conform legendei, Pr. Ignacio a celebrat o Sfântă Liturghie în capela locală, în timpul căreia a avut o viziune a martiriului său. Se pare că revelația l-a îngrozit atât de mult încât și-a lăsat urmele dinților pe potir. Este adevărat? Nu se știe, dar chiar și astăzi se păstrează veșmântul cu care Pr. Ignacio a celebrat Sfânta Liturghie.
La 13 iulie, echipa a decis să continue drumul și să navigheze până pe cealaltă parte a insulei, pentru a ajunge în portul Santa Cruz. Când se aflau aproximativ la jumătatea călătoriei, au întâlnit navele franceze, comandate de piratul Jacques de Sores. Trei dintre pirați au reușit să ajungă pe nava călugărilor. Iezuiții au reușit să-i rețină pe cei trei, lucru care i-a înfuriat și mai mult pe ceilalți pirați.
Pr. Ignacio a decis să expună icoana Fecioarei Maria dăruită de Papa, cerând echipajului să se roage. Dacă cuiva i se pare ciudată această decizie pacifistă a călugărului, să se gândească la numărul mare al piraților în fața călugărilor neînarmați. Pedeapsa cu moartea a fost semnată în momentul în care pirații francezi au apărut la orizont.
Cei care au atacat nava iezuiților au început un adevărat masacru. Au tăiat capetele călugărilor, care se rugau în genunchi. Unora le-au tăiat chiar și mâinile și picioarele, aruncându-le trupurile în mare, pentru a se îneca în adâncurile oceanului, fără să poată face nimic.
Deși pirații i-au ucis cu cruzime pe toți cei care purtau reverendă, un iezuit a scăpat. Juan Sánchez a supraviețuit doar pentru faptul că era bucătar, iar pirații aveau nevoie. Călugărul iezuit a reușit să fugă, atunci când au ajuns în apropierea unui port. El este acela care a povestit în detaliu toate cele întâmplate.
Pe 11 mai 1854, Papa Pius al IX-lea i-a beatificat pe cei 40 de martiri din La Palma. În anul 2000, pentru a le onora memoria, au fost așezate în acel loc 40 de cruci mari de piatră. Localnicii cred că datorită martirilor, apele oceanului, odată foarte mișcate, s-au calmat, ca și cum ar onora memoriile iezuiților prin tăcerea lor.
Dar de ce sunt 40 de martiri, dacă unul a reușit să fugă? Nepotul căpitanului navei, Juan de San Juan, în vârstă de 14 ani și candidat la ordinul iezuit, este unul dintre martiri.
Traducere: Liviu Ursu
