de Pr. Samuel Lauras
„Spunem că vom muri cu toții. Da, cu toții vom trece prin această poartă redutabilă, dar nici unul din noi nu va înceta din viață. Și viața care ne însuflețește, dacă va fi transformată, nu va fi distrusă.”
Filozofului Jacques Maritain îi plăcea să spună: „Există moartea, dar nu există morți, sunt cu toții vii”. Înainte de a fi o dogmă de credință, viața de dincolo de porțile morții, s-a sălășluit la om ca o intuiție, încă de pe vremea celor mai vechi civilizații. Tocmai prin prezența cultului morților și al îngropării lor, reușesc oamenii de știință să recunoască natura umană a primitivilor. Egiptenii puneau în gura celor răposați ai lor, o cruce cu un oval în partea de sus, care avea să devină semnul distinctiv al copților. Atunci când, cu mai bine de doi ani în urmă, douăzeci și unu de creștini de acest fel au fost martirizați pe o plajă, înainte de a fi uciși au strigat toți împreună: „Ya Rabbi Yassu”, O, Doamne Isuse!
Celebrarea din această noapte, impregnată de pace și de bucurie discretă, după îndelungatele Păresimi, pline de dificultate, după cultul auster din Săptămâna Mare, răsună într-un singur glas: „Vino Doamne Isuse!” A înțelege că este vorba despre un strigăt al speranței, situează condiția vieții noastre creștine, în dimensiunea sa teologală. Comunitatea reunită aici și astăzi, călugării, oaspeții care ni s-au alăturat, Biserica, cu cei pe care îi purtăm în rugăciunile noastre și lumea întreagă, sărbătoresc trecerea, Paștele, ale cărui lecturi din ajun, tocmai ne-au amintit de fundamentele istorice adunate în Biblie.
Vom muri cu toții, spunem noi. Da, cu toții vom trece prin această poartă de temut, dar nici unul din noi nu va înceta din viață. Și viața care ne însuflețește, dacă va fi transformată, nu se va pierde.
Speranța, este chiar acest dar pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a preciza, aprofunda și afirma acest presentiment: o ființă dragă care s-a mutat dintre noi, ne rămâne aproape, vie. Domnul pe care îl iubim orbește și care este primul care a ieșit victorios din această trecere; preacinstita Fecioară Maria, pe care o rugăm cu perseverență, și care a adormit – conform tradiției – fără a trece prin moartea corporală; sfinții canonizați și acea mulțime de credincioși și prieteni care ne-au precedat; nu numai că ne arată calea, dar se și roagă pentru noi și vor fi la locul de întâlnire, pentru a ne întâmpina.
„Când, în sfârșit, sufletul meu, o, Dumnezeul meu, se va prezenta înaintea ta...”, se ruga Sfântul Dominic Savio.
Când în sfârșit...
Speranța nu are prea mult de-a face cu așteptarea înfrigurată sau resemnată a unei lumi mai bune, prea îndepărtate... Speranța este conștiința, dată ca har, a faptului că viața pe care o trăim astăzi este aceeași cu cea pe care o vom trăi dincolo de moartea corporală; aici în stare embrionară, acolo în plenitudinea sa.
Fiecare om își dorește fericirea. Această dorință, care i-a fost dăruită o dată cu natura sa, îl invită să depășească universul material, care îl mărginește. Setea de Dumnezeu este latura spirituală a acestei dorințe. Este un har, un dar. Această sete, care se află în lăuntrul nostru, aici jos, va fi potolită dincolo. Așa cum Isus a învins moartea, o vom învinge și noi, prin El. Îl vom recunoaște, atunci, pe Cel pe care l-am iubit în întunecimea credinței; același, dar cu o altă înfățișare, așa cum au mărturisit apostolii. În Isus înviat, ei l-au recunoscut, numai cu ochii credinței, pe Cel cu care străbătuseră Iudeea și Galileea. Tot așa, cel pe care îl vom recunoaște noi, nu va fi exact ca cel pe care ni-l imaginăm. Cât despre noi, noi vom fi aceiași, cu o inimă nouă. Amin.
Traducere: Ștefan Munteanu
