Când preotul devine sociolog Dumnezeu este uitat

De Vittorio Messori

Sub influența curentului dominant astăzi în Occident, și care tinde să creeze un fel de ”societate lichidă”, unde totul se lichefiază în tot, chiar și Biserica pare să vrea să dizolve normele precise ale credinței într-un fel de ciorbă nedeterminată și amestecată ”după mine” de unii preoți.

Fără să fie deranjați, mai mult sunt instigați, de teologi pe care-i cunoaștem. Deci: credinței, sacramentele îi sunt expresie, fruct, darul cel mai înalt și prețios.

La baza a tot ceea ce se petrece în Catholica de mult timp, se află ceea ce autorul denunța și în cărțile precedente: acea ”cotitură antropocentrică care a adus în Biserică mai multă prezență a omului, dar puțină prezență a lui Dumnezeu”. Sociologia în locul teologiei, Lumea care întunecă Cerul, orizontalitate fără verticalitate, profanul care îndepărtează sacrul. Sinteza catolică a fost des abandonată pentru o unilateralitate inadmisibilă.

În ce privește sacramentele, ca laic aș fi tentat să las un fel de avertisment preoților. Atenție! – îmi vine să zic – nu știm ce să facem cu sociologii, sindicaliștii, politologii, psihologii, ecologiștii, sexologii și, în general, a toate știutorii! Atenție, deoarece nu e nevoie de preoți, frați, călugări care exercită meseriile de care aminteam.

Să nu se uite faptul că ceea ce doar cel consacrat poate exercita, acolo unde nu are și nu poate să aibă „concurență”este funcția de intermediar, de legătură, între om și Dumnezeu. În administrarea, tocmai, a sacramentelor. Este munca de  „sfințire”  care – ca să reducem la esențial – justifică existența și prezența.

Excelentă, dacă e bine dirijată, implicarea clericală în social, în cultură, în orice sferă de activitate umană. Excelentă dar nu indispensabilă: chiar și noi laicii acele activități știm să le facem și le facem, de multe ori, mai bine. Ca profesioniști și nu ca diletanți. Însă doar un bărbat peste care punându-se mâinile și pronunțându-se cuvinte înalte și cutremurătoare ”tu es sacerdos in Aeternum”, doar un astfel de bărbat poate să asigure iertarea acelui Cristos a cărui intermediar este; și poate să transforme, în credință, vinul și pâinea în sângele și carnea Salvatorului. El singur. Nimeni altcineva pe lume.

Lumea se aduna, dintr-un instinct profund, în jurul altarului și al confesionalului unde era padre Pio, încercând din răsputeri să fie cât mai aproape de euharistie și să poată avea privilegiul să încredințeze lui păcatele pe care Isus le va judeca. Dar nu se cunoaște multă lume, cu excepția studenților înscriși la acel curs, în jurul catedrei clericului teolog care consideră puerilă credința în realitatea „materială” a euharistiei. Și că e un scenariu nedemn de creștinul adult, să gândim că iertarea păcatelor se face printr-un instrument, un om ca și noi. Deja, dar în același timp, invizibil, diferit. Diferit deorece e consacrat.

Post scriptum: Chiar în ziua în care am terminat reflecția mea de mai sus, am primit ultima carte scrisă de Hans Kung, Morire felici?. Teologul elvețian (care se ofensează dacă cineva nu-l numește ”creștin”, mai mult ”catolic”) este printre promotorii și activiștii Exit, cea mai cunoscută și activă organizație din Europa pentu ”moartea asistată”, adică ajutorul activ pentu eutanasie. Cu macabră ipocrizie, cine cere să pună punct acestei vieți este tratat ca într-un confortabil hotel și, în momentul dorit de el, este așezat pe un fotoliu într-un salon. O infirmieră pune pe o măsuță un pahar cu o băutură ce are un miros plăcut dar care este înspăimântător de toxică, iar apoi se retrage, închizând ușa. Ipocrizie macabră, ziceam. Exit se limitează să pună la dispoziție un loc liniștit și să dea otravă mortală: ce poți să faci dacă acel domn, sau aceea doamnă, decid să bea amestecătura? Sunt liberi,... nimeni nu-i obligă”

”Catolicul” Kung e preot și nu a cerut vreodată să abandoneze preoția, chiar dacă nimeni nu l-a mai văzut purtând cămașă clericală sau, mai rău, veșminte clericale, și el însuși s-ar mira dacă cineva l-ar striga ”părintele Hans”. Deja în capitolul introductiv a pamfletului său  încearcă să ne demonstreze cât de ”biblice” sunt eutanasia și sinuciderea, mai mult ”evanghelice”, nu ezită, cum face mereu, să arunce cu pietre în aceea Catholica care l-a hirotonit, care i-a dat puterea să administreze sacramentele. Scrie, zicând că dorește adevăratul bine al omului, lucru pe care nu-l fac inumanii monseniori romani: „Aș vrea o Biserică care să ajute omul să moară, nu să se limiteze să-i dea ultima ungere. Ceea ce înseamnă să ajute să moară bine o persoană care vrea să spună adio acestei vieți”.

Implicare socială până la extrem, deci: o structură creată și gestionată de Biserică care să adune aspiranții la sinucidere și să-i ajute să-și pună capăt zilelor, rapid și fără durere. Aceasta este caritate? Aceasta este datoria comunității creștine? E caritabil să se rezume  la acel sacrament, la acea Sfântă Ungere (Maslul) care se limitează să însoțească, mormăind cuvinte vechi și făcând anacronice ungeri, neocupându-se însă de suferințele fizice ale muribundului? El, Kung, nu a dat și nu dă un exemplu bun, stâlp ilustru al Exit, a acelei agenții ”sociale” care primește cu grijă creștinească pe cei care altfel ar fi constrânși să se aruce în râu sau pe fereastră sau  în fața trenului.

E o mare tristețe că am aici neplăcuta confirmare a întrebării pe care, mai sus, o puneam: (ei)uită rolul lor de o inestimabilă valoare, un rol pe care nimeni altcineva pe lume nu poate să-l exercite, ce facem cu asemenea preoți? Cine, pe lângă patul său de moarte, ar avea un profesor de teologie de la prestigioasa universitate Tubingen și nu l-ar înlocui cu plăcere cu cel mai neînsemnat sau incult dintre preoți, dar, care e încă conștient, de valoarea pe cât de misterioasă pe atât de eficace, în sensul adevărat, a sacramentului?

Traducere:AMR