La rădăcina cuvântului este adjectivul latin spirit(u)alis, un cuvânt tipic creştin, prin care deja din vechime se indica nucleul central al existenţei creştine. Substantivul spiritualitas este atestat documentar deja în secolele al V-lea şi al VI-lea. Din punct de vedere al conţinutului, termenul „spiritualitate” se referă la Spiritul Sfânt şi la acţiunea sa: spiritualitatea şi viaţa iniţiată şi dăruită de Spiritul Sfânt, viaţa spirituală.
Menţiunile făcute de-a lungul istoriei, în prezentarea omului spiritual, ne ajută să surprindem mai uşor elementele caracteristice vieţii pe care o ducem:
– pentru sfântul Paul, omul spiritual este cel care trăieşte sub legea harului şi se lasă condus de Spiritul lui Dumnezeu;
– pentru părinţii pustiului, omul spiritual este cel care caută căile lui Dumnezeu, prin cunoaşterea Scripturii şi asceză;
– pentru teologia clasică, omul spiritual este cel care tinde spre sfinţenie prin practicarea virtuţii, mai ales, prin exerciţiul şi dezvoltarea iubirii;
– pentru teologii moderni (de la Conciliul Tridentin), omul spiritual este cel care cultivă viaţa interioară, hrănind-o, cu precădere, din rugăciune şi din sacramente;
În experienţa creştină dintotdeauna, specificul „spiritual” înseamnă o referire specială la viaţa cea nouă în Cristos, sub îndrumarea şi puterea Spiritului care locuieşte în sufletul celui credincios. „Spirituală”, aşadar, este viaţa după Spirit.
În reflecţia teologică şi în istoria spiritualităţii s-a făcut adesea referire la conceptul de „ascetică” şi de „mistică”. Două cuvinte, asociate şi contrastante, care denumesc şi configurează studiul şi pedagogia spiritualităţii creştine în ultimele secole. Îşi împart câmpul spiritualităţii. Două aspecte: Mistica include harul şi acţiunea crescândă a Spiritului sfânt; Ascetica este dispoziţie şi efort din partea omului. Două etape succesive de calitate crescândă; ascetica este efortul de purificare iniţială, mistica pentru stadiile mai elevate în care predomină acţiunea şi experienţa Spiritului Sfânt. Două discipline: fiecare cu temele sale, mijloacele şi metodele proprii. În mod frecvent apar opuse. Marile sinteze de teologie spirituală, începând cu secolul al XVII-lea, iau numele de: „Cursuri de teologie mistică”; sau „de ascetică” şi „de mistică”, separat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, începe folosirea numelui de „teologie spirituală”.
Sursa:
spiritualitatecatolica.ro
