Milostivire și mister
Problema centrală ridicată de filmul „Silence”, relevată și în dezbaterile ulterioare, este legată de alegerea dintre martiriu și apostazie într-un context în care viața unor bieți credincioși depindea de opțiunea preotului iezuit Rodrigues dar și, într-un cadru istoric mai larg, într-o Japonie care aparent nu putea primi, din motive culturale, creștinismul. Capturat de autorități, supus la presiuni psihologice chiar și de către mentorul său, Ferreira – deja devenit „preot” budist și zelos apărător al „modului de viață japonez” – Rodrigues, altădată apostol entuziast al Evangheliei, cedează și calcă pe imaginea lui Hristos pentru a salva viețile celorlalți.
E clar că orice reacție a celor de astăzi față de acest act (real, petrecut în secolul 17) trebuie să se înscrie într-un orizont al milostivirii și al smereniei în fața misterului judecății lui Dumnezeu. Biserica nu știe despre nimeni cu certitudine că s-ar afla în iad. Nu putem să spune despre nimeni că în mod sigur este damnat. Istoria omenirii, în fond, se compune din câteva figuri stelare – eroi și sfinți – și o mare masă de oameni obișnuiți care au făcut alegeri proaste, imperfecte sau nu atât de bune. Și ei au trăit pe acest pământ. Și despre ei trebuie să vorbim.
Suntem în fața a două mistere care se întâlnesc: primul este misterul omului, al înzestrărilor sale, al datelor socio-culturale în care a trăit, al tuturor condițiilor obiective și subiective care creează premisele unor alegeri decisive; în plus, există efectele păcatului originar, slăbiciunea umană, întunecarea minții, voința slăbită, înclinația spre lucruri finite și autoconservare; și al doilea, misterul lui Dumnezeu, al voinței sale manifestate în istorie, al contingenței curgerii istoriei. În mod fundamental, nu știm cum se face că unii au ales bine și alții prost. Nu știm nici măcar ce s-ar fi întâmplat dacă cei care au ales bine ar fi fost puși în alte condiții, altor presiuni, altor fenomene istorice.
„Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup” (Mt 24:22), spune Domnul, referindu-se la încercarea finală. Mai devreme sau mai târziu, fără har, fără misterul încetării unei persecuții, nimeni nu ar scăpa. Toți ar cădea. Ce s-ar fi întâmplat dacă episcopii greco-catolici români ar fi fost supuși experimentului Pitești, din care, se știe, nimeni nu a scăpat cu conștiința neîntinată și cu mintea întreagă? Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica Greco-Catolică nu ar fi fost interzisă și ar fi coabitat cu regimul comunist? E ușor să arătăm azi cu degetul către ambiguitățile altor biserici, dar oare nu ne dăm seama că uneori, este mai rău să fii lăsat în viață și să fii supus unei combinații de presiuni și favoruri, să fii, cu alte cuvinte, cufundat în teritoriul zonelor gri, tulburi ale comportamentului moral desfășurat în istorie?
Altfel spus, în mod fundamental, martiriul este în primul rând un har și un mister. Iar dacă alternativele nu le putem numi „haruri”, ele rămân totuși învăluite într-un mister al abisului sufletesc și al istoriei desfășurate cu știința lui Dumnezeu. Iată primul pas în argumentația despre sensul martiriului: el nu e un act pe care urmașii să-l folosească pentru a-i judeca pe cei care au ales prost sau chiar pe niște contemporani obișnuiți, prinși în truda zilnică și vâltoarea vieții. Smerenie în fața misterului judecății și milostivirii divine, însoțire, blândețe, delicatețe – iată câteva date ale unei atitudini sufletești juste.
Împotriva păcii acestei lumi
Dar e, desigur, primul pas, premisa pentru o propunere perenă, proaspătă, a idealului martiriului. Fiindcă, în fond, ceva nu se leagă în cealaltă categorie de comentarii, a celor care, surpriză!, îndeamnă la „discernământ”, în „situații complexe”. Masca milostivirii are darul de a se scurge ca un machiaj grotesc de clovn atunci când în spate se află o Evanghelie falsificată, ideologică. Astfel că s-a vorbit despre apostazia lui Rodrigues ca un act de „umilință”, de trăire a golirii de sine a Domnului, și chiar de un act de „caritate”: a renunța la credință pentru a salva alte vieți. El ar fi renunțat la însuși sufletul său pentru viețile altora. Ce poate fi mai sublim și mai altruist? Iată ceva care depășește tragedia greacă și mitul doctorului Faust!
Doar eu sunt cel simte aici ceva ciudat în aceste ape tulburi ale argumentației, ceva narcotic și amețitor, dulceag și superficial?
Să începem. În primul rând, golirea de sine a Domnului este pentru Tatăl, și pentru o misiune de salvare a omenirii care nu putea avea loc decât prin coborârea la Iad a Logosului divin. Nu vine pentru lumea căzută, pentru a face pace cu aceasta, el nu vine ca să o confirme în păcatul ei. El nu caută armonia, o modalitate de a face „să fie bine pentru toată lumea”. Dumnezeu, în Isus Hristos, provoacă și dislocă întreaga cetate a violenței umane, cea care cerea sacrificarea individului pentru ca ordinea să fie menținută. Isus nu a venit să își dea viața pentru… continuarea vieților noastre căzute și absurde, ca eu sau altul să o ducem bine în continuare, ușurel, fără stres, cu o „berică” și un „mititel”.
Este un punct care merită subliniat: Pacea lui Dumnezeu și pacea lumii sunt lucruri radical diferite, iar diferența vine din Cădere și păcatul care a intrat în lume. Lumea căzută îți va propune imediat, îmbietor, armonie, acceptare de sine și a întregului mers al lucrurilor. Probleme interioare? Trebuie să ne acceptăm pe noi înșine, să „integrăm” totul. Suferință în lume? E ceva normal, așa stau lucrurile. Moarte? Și aceasta e ceva normal, e un termen al unei dialectici, al perechii viață-moarte ce dă sens lumii. Există, în această viziune înșelătoare, o splendoare melancolică a universului, o combinație de lumină și clarobscur care alcătuiește o frumusețe enigmatică, autumnală. Sensul existenței e de căutat în misterul lumii, al vieții, al ființei care se naște și moare, într-o eternitate ce subzistă cumva, nu se știe cum. Un fizician ateu, specialist în cosmologie, propunea ca formulă „naturalismul poetic”: fiecare își construiește singur sensul existenței într-un univers a cărui existență se explică de la sine.
Or, venirea iudaismului și a creștinismului în istorie erau într-un fel sortite a provoca ostilitate: ele propuneau o altă pace, a lui Dumnezeu. O pace originară și în același timp eshatologică: iată o narațiune care spunea întregii lumi că suferința și moartea nu au, de fapt, niciun sens. Sunt anomalii venite într-o poveste de dragoste rostită de Dumnezeu unei creații dependente radical de gestul său iubitor. Dumnezeu este ființă eternă și infinită, creativitate nelimitată, viață din belșug pe care a dăruit-o creaturii sale. Dumnezeu nu are nicio legătură cu dialectica, cu logica menținerii ordinii politice sau culturale, cu „lumea căzută” care pune semn egal între frumos și urât, bine și rău, act conjugal și viol, apărare legitimă și crimă, viață și moarte. Este exact sensul ispitei diabolice prin excelență, care traversează istoria, de la îndemnul de a pune stăpânire pe arborele cunoștinței binelui și răului, deci a criteriilor acestora, până la orice act privat imoral ( „Haide, nu trebuie să știe nimeni. Doar ne iubim! Și mai important e să fim fericiți împreună.”) și orice retorică a unui regim politic ilegitim („Ai grijă, bă, băiatule. Ai soție, ai copii. Tu o să putrezești ca prostul în pușcării și altul vine și se culcă cu nevastă-ta. Te-ai trezit tu să faci pe deșteptul.”).
În acest context, Golgota este declarația de război a întregii lumi, a tuturor religiilor și filosofiilor, a politicului și a culturii față de un om care venise să spună o poveste cu care nimeni nu era obișnuit: Dumnezeu e de partea individului, a oricărui om. Dumnezeu e de partea vieții și împotriva morții. Dumnezeu e împotriva Crucii, a Holocaustului și a Gulagului. Crucea și orice suferință nu sunt acte prin care se oferă „sens” lumii căzute, prilej de poezie elegiacă și acceptare stoică a „felului în care stau lucrurile”. Ele sunt instrumentele criminale și consecințele Căderii care în final se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu în actul suprem de sfidare. Doar mormântul gol din dimineața Paștelui completează imaginea despre Dumnezeu: fiindcă așa El arată că este de partea celui răstignit, că acceptând maximul de rău pe care îl poate produce lumea, îl asumă în iubire și îl readuce înapoi, victorios asupra întunericului, pe Isus din Nazaret, omorât nu de vreun „principiu metafizic al Crucii”, ci cu un instrument barbar.
De aceea nu se poate negocia, și nu trebuie nici măcar ascultat glasul lumii căzute. Îți va propune să te accepți așa cum ești? E o minciună, Hristos te cheamă la o viață nouă, să devii un om nou. Îți va propune să accepți lumea așa cum e, să nu vorbești, să nu propui adevărul, binele sau frumosul? Nu asculta nimic, mergi până la capăt și fii lumină a lumii.
Splendoarea martiriului și iluzia vieții în această lume
Iar acum ne întoarcem la argumentul inițial: îți va propune cineva să renunți la credință, la valorile tale, amenințând să te omoare? Dar îmbrățișarea lumii este de fapt lațul morții! Cedând, vei perpetua răul. Iar Hristos ne cere altceva: „Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt 10:33). Iar problema suferinței celor dragi este și ea tranșată: „cel ce iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (10:37).
Este Dumnezeu nedrept? Este el un tiran obsedat de supunerea celorlalți? Oare cere Dumnezeu moartea unor ființe nevinovate pentru păstrarea purității credinței?
Nu, de o mie de ori nu! Dumnezeu în aceste chemări aparent severe ne oferă cheia vieții și adevărul asupra lumii: cheia vieții pentru că ceea ce numim „viață” în această lume e o mascaradă, este, cum ar spune Shakespeare, un joc prostesc, scurt și dureros pe scena unei piese proaste. El a venit să ne ofere Viața adevărată, veșnică, plină de bucurie și pace care a fost răpusă în noi prin păcat și moarte. Și adevăr asupra lumii pentru că nu Dumnezeu cere moartea acestor oameni, ci lumea! Nimic mai înșelător decât să inventăm dileme filosofice și interogații stupide asupra a „de ce Dumnezeu permite”, din moment ce doar lumea căzută inventează aceste dileme și ne pune să alegem între vărsarea de sânge și apostazie.
Însă adevărata alegere este între Viața veșnică și moarte. Nu eu „i-aș omorî” pe cei dragi dacă mi-aș păstra credința, ci doar torționarii în orbirea lor criminală. Alegând credința, eu aleg în mod cert Viață pentru mine și cel mai probabil, prin exemplul meu, aceeași Viață și pentru cei dragi și pentru nenumărați alții care vor auzi de exemplul meu de-a lungul generațiilor următoare. Soția și copiii mei nu au nevoie de continuarea vieții pământești cu sufletele zdrobite, cel mai probabil acceptând măcar parțial justificarea renunțării la credință (adică exact discursul diavolului ideologic), nu au nevoie de mine ca apostat, ci au nevoie de exemplul meu, de rugăciunile mele și de Viața veșnică pe care Hristos, garantat le-ar oferi-o, El care a zdrobit puterea iadului, jefuindu-l.
Intuițiile sfințeniei
Viețile sfinților oferă întotdeauna un prilej de a mătura dintr-o mișcare toate discuțiile sterile despre „problema răului”, și toate îndemnurile, care sună tot mai mult a glumă proastă, la „discernământ în situații complexe”. Sunt cazuri în care părinții i-au întărit pe copii înaintea martiriului, îndemnându-i fără echivoc să moară dacă e cazul. Au existat oameni care se bucurau și îl lăudau pe Domnul pentru că părinții, soții sau copiii lor putea să moară pentru Hristos. Constantin Brâncoveanu și fiii săi oferă un exemplu strălucitor pentru poporul român, până la sfârșitul veacurilor: și-a văzut toți fiii omorâți în fața lui, dar pe fiecare dintre ei l-a îndemnat să nu renunțe la credință. A urmat el, primind cununa martiriului. Un om cu greșeli, cu o moștenire politică ambiguă, dar care, iată misterul! a știut să răspundă în mod glorios la chemarea lui Hristos.
Episcopii greco-catolici români puteau foarte bine să treacă la ortodoxie, să alcătuiască o „Biserică națională”, să „simplifice” lucrurile, să contribuie la „unitatea poporului român”. Ba chiar, mai târziu, următoarei generații de episcopi sfințiți în clandestinitate li s-a pus pe masă o variantă încă mai tentantă: să intre în Biserica Romano-Catolică, să alcătuiască o singură „Biserică Catolică Română”. În prima ofertă și-ar fi păstrat ritul, s-ar fi rugat în pace, ar fi fost „alături de popor”, pe care nu l-ar fi lipsit de „păstori”. De ce nu? Aceeași tradiție, aceleași taine, același Dumnezeu. În al doilea caz, încă și mai bine: comuniune cu scaunul lui Petru, „noi suntem urmașii Romei”, „suntem în sfârșit acasă”, „alături de popor, care nu va fi lipsit de Sfintele Taine” etc.
Dar au spus nu. Mai ales în al doilea caz, ceva le-a spus că nu e bine. Nu doar pentru că ar fi abandonat întreaga vocație istorică, ce coboară până în însuși misterul Revelației mediate în toate culturile lumii, a Bisericii Române Unite, dar și pentru că, în opinia mea, au avut intuiția că nu se poate negocia cu comuniștii, și cu niciun regim cu o asemenea natură. Era intuiția că pacea promisă de comuniști era aceeași cu pacea oferită de lumea căzută, adică pacea diavolului. Cum scria N. Steinhardt: „Diavolul: Hai să semnăm un pact. – Nu – Atunci hai să semnăm un pact care spune că doi și doi fac patru. – Nu. – Cum poți contesta un adevăr? – Nu îmi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumnezeu.”
Au simțit, cu alte cuvinte, că cererea trebuie să rămână maximală: libertate pentru Biserica Greco-Catolică. Această pentru că era cererea lor, a Bisericii, a urmașilor apostolilor, deci infailibilă, apărând nu doar o tradiție și o biserică, ci și un principiu hristologic și antropologic: Dumnezeu e de partea celui răstignit. Adică nu merita să cedeze tocmai pentru că Biserica Unită fusese răstignită, iar orice altă variantă, de continuare a existenței creștine într-o altă biserică ar fi însemnat să i se dea dreptate persecutorului: da, această Biserică din acest colț de lume merita să moară de dragul „armoniei”. Iar comuniștii au propus, ca diavolul, ceva similar, aproape drept. Doar aproape. Însă tot fals și diabolic. Ei au propus: vă răstignim pe voi, doar pe voi, dar pe ceilalți îi lăsăm în pace. Puteți deveni ortodocși sau romano-catolici, să vă rugați cât vreți, să botezați, să miruiți etc. De ce? Așa credem noi. Așa spunea „Legea”. Ce vă încăpățânați așa? Doar nu vă cerem să renunțați la creștinism. E treaba voastră și ce credeți în inima voastră. Doar atât vă cerem: să nu vă mai declarați greco-catolici. Acceptați asta și veți avea pace. Veți trăi. Soarta voastră e în mâinile voastre.
Doar că, desigur, mințeau cu nerușinare, și repetau nimic altceva decât partitura lumii întoarse împotriva Creatorului și, implicit, împotriva tuturor oamenilor. În cărțile Regilor și Cronicilor citim constatarea amară a cronicarului la sfârșitul unei domnii a unui rege relativ drept: „Dar înălțimile nu le-a stricat.” Făcuse totul… aproape bine. Dar această scăpare făcea diferența între viață și moarte pentru Israel. ”Înălțimile” erau centre de idolatrie, de culte străine, adesea orgiastice. De-a lungul istoriei, credința a fost adesea atacată în detalii, în nuanțe terminologice sau în subtilități morale care însă au dus la erezie, schismă, degradare, disoluție. „Isus era Fiul lui Dumnezeu, dar nu chiar de aceeași natură cu Tatăl.”; „Scriptura da, Tradiția și Biserica nu.” „Sunt catolic, dar mi se pare ok contracepția.”; „Nu sunt de acord cu căsătoriile gay, dar trebuie ca statul să reglementeze cumva parteneriatele civile”. Însă spate era și este mereu moartea, abisul care cerea un sacrificiu aici, un compromis dincolo, pentru ca „povestea” să rămână în picioare: stai liniștit, bucură-te de viață, fă un „discernământ în situații complexe” și va fi bine. În viață trebuie să mai faci și compromisuri.
Concluzie. Între viața cu Hristos și neantul renunțării
În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt relatează scena ultimei zile înainte de arest: „Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoțitorul la gară, pe nerăsuflate după ce a tăcut în fața vagonului până în clipa finală: Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”
Despre asta vorbim. Fără Adevăr, nu se poate vorbi despre fericire și iubire față de cei dragi. Nu poți spune în fața lui Dumnezeu și a conștiinței tale că iubești pe cineva dacă preferi ca acea persoană să aleagă minciuna și păcatul doar pentru a-și continua existența alături de tine. Punct.
Într-un articol despre secretele unei căsnicii trainice, unul dintre sfaturi suna așa: Scoate-ți din vocabular și dintre opțiunile posibile „divorțul.” Într-o căsnicie trebuie să te comporți ca și cum nu ar exista în această lume soluția divorțului. E o analogie bună pentru tot ceea ce am scris. Într-o situație-limită în care ești amenințat cu moartea pentru credința ta, soluția continuării vieții nu trebuie să-ți mai fie prezentă în minte. Trebuie să te consideri deja mort, în vreme ce viața ta, adevărata viață, este „ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu.” (Col 3:3) Doar așa te poți pregăti. Același lucru e valabil și dacă ți se cere lepădarea de credință pentru ca familia ta să rămână în viață. Da, îndrăznesc să afirm acest lucru: într-o astfel de situație, soluția supraviețuirii familiei tale nu mai există. Din clipa în care un slujitor al diavolului (și e greu oare să vezi că el asta e?! E greu să vezi că nu ai ce să negociezi cu el, în termenii lui otrăviți?) te pune să alegi între damnarea sufletului tău și viața familiei tale, trebuie să-i consideri pe cei dragi deja morți.
De ce această aparentă duritate? Pentru că nu diavolul, prin slujitorii lui, stabilește termenii negocierii. Viața mea sau a celor dragi, în această situație, nu depinde de mine, așa cum ți se susură în ureche. Nu, ucigașii sunt singurii care s-au autoproclamat distribuitori ai vieții și ai morții. În fapt, toate aceste lucruri sunt umbre, iluzii. Nu doar că tot acest târg e o înșelătorie, dar viața însăși din această lume căzută e o umbră și o înșelătorie. Această viață, de fapt, nu există, nu are relevanță. Dacă o aleg, cu ce rămân? Cu încă 20-30 de ani de plăceri? Ai vrea să mai trăiești… ca să ce, mai exact? Dacă „aleg” viața celor dragi, ce voi fi „câștigat” pentru ei? O viață cenușie cu mine, un om distrus pentru totdeauna și un exemplu negativ teribil. În plus, și cel mai important, pericolul damnării pentru noi toți.
Și ce voi câștiga, dacă voi alege să îmi păstrez credința? Viața cu Hristos, pentru mine și pentru ei. Garantată, deplină, veșnică. Hristos, chipul său, privirea sa, căldura inimii sale, purtându-ne în fața Tatălui, în strălucirea, jocul, veselia Spiritului Sfânt. Pentru totdeauna.