În urmă cu un an, la audienţa generală de miercuri, 1 august 2012, Benedict al XVI-lea, susţinând o serie de cateheze dedicate rugăciunii, a vorbit despre Sf. Alfons Maria de Liguori, episcop şi învăţător al Bisericii (1696-1787), sărbătorit anual la început de august. Este întemeietorul Congregaţiei Preasfântului Răscumpărător ai cărei membri sunt cunoscuţi sub numele de „Redemptorişti", precum şi patronul studioşilor de teologie morală şi al confesorilor.
Datorită stilului său simplu şi imediat şi datorită învăţăturii sale despre sacramentul Pocăinţei, Sf. Alfons este unul dintre cei mai populari sfinţi din secolul al XVIII-lea. Într-o perioadă de mare rigorism, rod al influenţei ianzeniste, el le recomanda duhovnicilor să administreze acest Sacrament manifestând îmbrăţişarea bucuroasă a lui Dumnezeu Tatăl, care în milostivirea sa infinită nu încetează să-l primească pe fiul căit.
Datează din anul 1759 tratatul său „Despre marele mijloc al Rugăciunii”, pe care el îl considera cel mai util dintre toate scrierile sale. De fapt, descrie rugăciunea ca „mijlocul necesar şi sigur pentru a obţine mântuirea şi toate harurile de care avem nevoie pentru a o dobândi”. Sfântul Alfons a creat o maximă vestită, foarte elementară, care spune: „Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă se osândeşte!”. Mereu trebuie să batem cu încredere la uşa Domnului, ştiind că în toate El se îngrijeşte de fiii săi, de noi. Pentru aceasta, suntem invitaţi să nu ne temem să recurgem la El şi să-i prezentăm cu încredere cererile noastre, având certitudinea că obţinem ceea ce avem nevoie.
A trecut un an de când papa Benedict propunea această cateheză în care este dat să auzim anticipat chemarea insistentă a papei Francisc făcută credincioşilor în stil direct şi imediat în aceste patru luni şi jumătate de pontificat. Se vădeşte astfel continuitatea de fond a învăţăturii succesorilor lui Petru.
Fac înconjurul lumii cuvintele sale adresate mereu unor persoane concrete sau categorii de persoane şi niciodată la modul general. Într-o lume dezorientată, papa Francisc vorbeşte oamenilor despre bunătatea, duioşia, milostivirea lui Dumnezeu care nu oboseşte să-i aştepte pe oameni ca să le ofere îndurarea sa. Vorbeşte despre necesitatea de merge la frontierele societăţii pe care el le cheamă periferii existenţiale, pentru a-l descoperi acolo pe Cristos marginalizat în cei săraci, bolnavi, infirmi. Vorbeşte despre tinerii şi bătrânii trataţi „ca deşeuri” de către o societate atentă la producţie şi nu la persoane.
Papa, chemat „de la capătul lumii” nu vorbeşte frecvent despre păcat, ci despre iertarea păcatelor atunci când acestea sunt recunoscute şi mărturisite în sacramentul Spovezii; nu abordează direct problemele morale şi etice pe care le ridică societatea actuală. Presupune că oamenii, dar mai ales credincioşii, cunosc bine poziţia Bisericii Catolice în privinţa marilor chestiuni morale şi de bioetică, ea fiind expusă în Catehismul elaborat după învăţătura Conciliului Vatican II şi în alte documente ale magisteriului. Afirmă, de altfel, clar că în slujirea sa de episcop al Romei este şi rămâne un fiu al Bisericii.
Mulţi, însă, se întreabă dacă nu cumva papa Francisc introduce în doctrina catolică schimbări, relevante, semnificative de conţinut şi nu doar de stil.
În acest sens, directorul Sălii vaticane de presă, părintele Federico Lombardi referindu-se la convorbirea papei Frnacisc cu ziariştii prezenţi la bordul avionului în zborul de întoarcere la Roma de la ZMT din Rio de Janeiro, făcea aceste observaţii pertinente care centrează miezul chestiunii: „Ceea ce este clar în atitudinea Papei Francisc – şi probabil este ceea ce atrage de partea lui multe persoane – este eficienţa cu care face să se înţeleagă că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Faptul că nimeni nu trebuie să se simtă exclus de la iubirea lui Dumnezeu, de la milostivirea sa; Dumnezeu vine în întâmpinare pentru a alina durerile şi vindeca rănile omenirii. Papa Francisc se simte cu adevărat trimis să anunţe această iubire şi această milostivire a lui Dumnezeu. În fond, şi comportamentul său tinde să manifeste această apropriere şi această iubire a lui Dumnezeu pentru toţi. În acest lucru Papa Francisc este un vestitor care are o carismă cu adevărat puternică, eficientă şi atrage pentru că fiecare dintre noi este conştient că are nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Tema iertării păcatelor este, probabil, aspectul cel mai caracteristic al pontificatului său, subliniind că Dumnezeu iartă păcatele şi atunci când le iartă – prin Spovadă şi prin iubirea Sa - uită de ele.
În aceasta papa Francisc urmează pedagogia lui Dumnezeu continuând magisteriul predecesorilor pe linia tradiţiei Bisericii. Scrie Sf. Alfons Maria de Liguori în cartea intitulată „Practica iubirii lui Isus Cristos", din care propunem un fragment preluat de Liturgia orelor pentru comemorarea sa de la 1 august: Dumnezeu, văzând că oamenii pot fi câştigaţi prin binefaceri, a voit prin darurile sale să-i atragă la iubirea sa. Pentru aceasta a spus: Vreau să-i atrag pe oameni să mă iubească cu acele legături cu care se atrag oamenii între ei: cu legăturile iubirii”.
Este şi stilul papei Francisc.
Sursa:ro.radiovaticana.va
