Astăzi, 8 februarie, Biserica le sărbătorește pe Marta și Maria. Nu putem să vorbim despre Marta fără să amintim, în acelaşi timp, de sora sa, Maria, şi de fratele lor, Lazăr. Ei locuiau în Betania, un sat la est de Ierusalim, în spatele Muntelui Măslinilor, la câţiva kilometri de oraşul sfânt. Din punct de vedere economic, trebuie să fi fost o familie înstărită, din moment ce-şi puteau permite să-i invite pe Isus şi pe apostolii săi pentru a-i găzdui şi pentru a-i pune la masă, când aceştia erau în trecere prin Galileea spre Ierusalim şi apoi în ultimele zile dinaintea pătimirii.
Între ei şi Isus exista o prietenie profundă, pentru că ei acceptaseră pe deplin mesajul şi misiunea Învăţătorului şi au colaborat cu el prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Din partea sa, “Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”, cum ne spune evanghelistul Ioan (11,5).
Trei sunt episoadele evanghelice care se referă la ei într-un mod deosebit.
Originea iubirii
Evanghelistul Luca (Lc 10,38-42), după ce a relatat admirabila parabolă a samariteanului milostiv, pentru a arăta cât de necesară este iubirea concretă faţă de aproapele pentru a intra în împărăţia mesianică, prezintă o simpatică scenă petrecută într-una dintre opririle lui Isus în casa din Betania.
Într-o zi, Marta, ca de obicei, primise cu bucurie oaspeţii şi, ca o gospodină destoinică, s-a apucat îndată de treabă pentru a pregăti masa. Nu era un lucru tocmai uşor să pregăteşti masa pentru treisprezece bărbaţi care trebuie să fi fost destul de flămânzi după lunga călătorie în urcare dinspre Ierihon.
Maria, însă, “stând la picioarele lui Isus, asculta cuvântul său”. Marta, la un moment dat, a venit înaintea lui Isus şi i-a spus cu multă încredere: “Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute”. O cerere, am spune, mai mult decât legitimă. Însă Isus i-a răspuns: “Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru estre necesar: Maria a ales partea cea mai bună, care nu-i va fi luată”.
Lui Isus îi plăcea iubirea concretă a Martei, dar ar fi preferat ca, mai înainte de a se angaja în treburile atât de copleşitoare ale casei, să se oprească puţin şi să asculte Cuvântul care i-ar fi adus lumină şi înţelepciune.
În tradiţie, Maria este aceea care întrupează viaţa contemplativă şi Marta, viaţa activă. Uneori, pe nedrept contrapuse, deoarece acţiunea şi contemplarea nu sunt în contrast, ci intim legate între ele.
Deja sfântul Augustin scrisese în acest sens: “Nimeni nu trebuie să fie aşa de contemplativ, încât să nu se gândească în timpul contemplaţiei la nevoile aproapelui; nici aşa de activ, încât să uite de contemplarea lui Dumnezeu. În viaţa contemplativă nu trebuie să ne atragă liniştea inertă, ci cercetarea sau descoperirea adevăruluiY aşa cum în viaţa activă nu trebuie să dorim cinstea pe acest pământ sau putereaY ci oboseala. De aceea, iubirea adevărului caută contemplaţia, nevoia carităţii acceptă acţiunea”. Şi Chiara Lubich, vorbind oamenilor timpului nostru, adaugă: “Noi avem o viaţă intimă şi o viaţă externă. Una este înflorirea celeilalte, cealaltă este rădăcina primei; şi una, şi cealaltă sunt coroana arborelui vieţii noastre. Viaţa intimă este alimentată de viaţa externă. Cu cât intru în sufletul fratelui, cu atât pătrund în Dumnezeu care se află în mine, cu cât pătrund în Dumnezeu care este în mine, cu atât pătrund mai mult în fratele. Dumnezeu - eu - fratele: totul este o lume, totul este o împărăţie...“
Învierea lui Lazăr
Un alt episod ce pune în lumină familia din Betania se petrece cu puţin timp înainte de sărbătoarea Paştelui (In 11,1-44). Lazăr era grav bolnav şi Isus se afla în Galileea. Cele două surori au trimis îndată un mesager pentru a-i spune: “Doamne, iată, prietenul tău, Lazăr, este bolnav”, sigure că el va veni de îndată şi îl va vindeca. Dar când Isus a sosit, Lazăr era deja înmormântat.
Prima care a remarcat sosirea Învăţătorului a fost Marta, care a mers în întâmpinarea lui şi i-a zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce îi vei cere lui Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus a asigurat-o că fratele ei va învia. Atunci, Marta a adăugat: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”.
Răspunsul lui Isus a fost unul dintre acelea care asigură fundamentarea speranţei creştine: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Răspunsul a fost o sinceră profesiune de credinţă: “Da, Doamne, eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”.
Maria, neştiind nimic de sosirea lui Isus, era în casă împreună cu rudele şi prietenii, adunaţi în număr mare de la Ierusalim şi din alte oraşe vecine, pentru a le consola pe cele două surori. Marta s-a întors în grabă acasă şi le-a dat ştirea. A făcut-o însă în taină, pentru a evita ca întâlnirea lor cu Învăţătorul să fie tulburată de lumea care nu ştia nimic sau ştia foarte puţine despre el.
Rudele, văzând că Maria a ieşit din casă şi gândindu-se că merge spre mormânt pentru a plânge, au urmat-o. Isus, împreună cu apostolii, le aştepta în drum. El, după ce a îmbrăţişat-o pe Maria şi i-a ascultat plângerea: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”, “s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat”, a cerut să fie condus la mormânt, şi aici “a început să plângă”.
Unii dintre cei prezenţi comentau: “Iată cât de mult îl iubea!”; alţii, în schimb, au început să murmure: “Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?”
Isus - conform relatării lui Ioan - a poruncit să fie dată la o parte piatra şi Marta, gândindu-se că vrea să vadă cadavrul pentru un ultim salut, l-a avertizat că nu este posibil, deoarece este îngropat de patru zile şi, de aceea, miroase rău. Dar Isus i-a zis: “Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?”
După ce piatra a fost dată la o parte, se putea zări în mormânt figura imobilă a defunctului, înfăşurată în pânza funerară bine legată cu fâşii şi giulgiu. Isus, după o scurtă rugăciune îndreptată către Tatăl, a strigat cu glas tare: “Lazăr, vino afară!” Şi cel care era mort s-a întors la viaţă în această lume, spre bucuria surorilor, spre mirarea celor prezenţi şi, din nefericire, şi spre mânia autorităţilor de la Ierusalim, care nu-l vedeau cu ochi buni pe profetul din Nazaret, care făcea minuni.
Cina de adio
Pentru cele două surori şi pentru Lazăr, era o cină festivă de mulţumire pentru minunea înfăptuită, fără să ştie că aceasta era ultima cină pe care Isus o lua în casa lor. Evanghelistul Ioan (In 12,1-8) notează că aceasta se petrecea cu “şase zile înaintea Paştelui”, deci cu câteva zile înainte de moartea lui Isus. O cină pregătită cu multă grijă şi condusă, ca de obicei, cu competenţă de aceea la care se referea atunci când spunea: “Marta servea”, comentează evanghelistul.
La un moment dat, Maria, luând din rezerva casei “o livră de ulei parfumat de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei, şi toată casa s-a umplut de parfumul acelui ulei”.
Toţi au rămas miraţi: Maria avusese des ocazia de a-şi arăta iubirea recunoscătoare pe care o avea faţă de Învăţător. Numai lui Iuda Iscarioteanul, acest lucru nu i-a fost pe plac; el ar fi voit să vândă acel parfum şi să încaseze cel puţin trei sute de dinari, echivalentul probabil al salariului pentru un an întreg. El a spus că acei bani ar fi putut fi folosiţi pentru săraci, dar evanghelistul notează că spunea aceasta deoarece avea răul obicei de a lua din punga comună în care erau depozitaţi. Intervenţia sa nu a compromis sărbătoarea, deoarece Isus însuşi a luat cuvântul în apărarea Mariei: “Las-o, pentru ziua înmormântării mele a păstrat aceasta. Căci pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, pe mine, însă, nu mă aveţi întotdeauna”.
Aceste lucruri le ştim din evanghelii. Ce s-a mai întâmplat cu cei trei după învierea lui Isus? Cu siguranţă, vor face parte din comunitatea creştină, dar nu putem spune alte lucruri în plus. Există o legendă care ne spune că ei au plecat la Marsilia, unde Lazăr ar fi fost primul episcop.
Cultul lor s-a răspândit mult în Orient şi, de asemenea, în unele regiuni ale Occidentului.
