În Japonia beatificarea lui Justus Takayama Ukon
De Toni Witwer
postulator general al iezuiţilor
A fost cel mai mare "misionar japonez" din secolul al XVI-lea, laicul Justus Takayama Ukon pe care cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, îl beatifică la 7 februarie la Osaka reprezentându-l pe papa Francisc. De fapt, el a trăit credinţa creştină nu ca pe ceva "străin" ci tocmai ca japonez: ca principe de rang foarte înalt, a ajutat la înculturarea creştinismului prin intermediul exemplului până la moartea în exil.
Hikogor?, acesta este numele său japonez, s-a născut probabil în 1552 la Takayama - vechiul sediu al familiei omonime la care aparţinea - la trei ani după sosirea creştinismului, introdus de iezuitul Francisc Xaveriu. Aparţinea la clasa înaltă, daimyō, stăpâni feudali, guvernanţi care erau pe locul al doilea după shogun în Japonia medievală şi de la începutul perioadei moderne. Cei din Takayama, care aveau proprietăţi vaste, au acceptat prezenţa misionarilor şi au susţinut activităţile lor, protejându-i.
Din 1558 familia trăia în fortăreaţa Sawa, devenită un centru creştin după convertirea tatălui Dario. Un misionar instruia în credinţă familia şi pe supuşii săi. Justus a primit botezul la doisprezece ani, împreună cu mama, cu fraţii şi cu alte 150 de persoane. Totuşi, a crescut oricum cu mentalitatea războinicului şi în 1573 s-a bătut în duel ucigându-l pe adversar şi a avut răni care l-au constrâns să stea la pat. În timpul convalescenţei a putut să reflecteze asupra sensului profund al vieţii.
Între timp, din cauza conflictelor, familia a trebuit să intre în slujba lui Wada Koremasa şi s-a mutat la Takatsuki. După renunţarea tatălui la stăpânire, Justus a devenit suveran de Takatsuki. În 1574 s-a căsătorit cu Justa: au avut cinci copii şi cinci nepoţi.
Credinţa sa a fost pusă la grea încercare când, din cauza unui conflict între stăpâni, a făcut ceva inimaginabil pentru un războinic: în loc să se arunce în bătălie, a încercat să limiteze pierderile cât mai mult posibil şi să negocieze pacea. Prezentându-se dezarmat la adversar, Ukon a renunţat la sine însuşi şi s-a încredinţat complet lui Dumnezeu.
Conştientizând situaţia în care se afla şi experimentând propria neputinţă i-au permis să aprofundeze încrederea în Domnul şi l-au făcut în mod crescând capabil să renunţe la propria poziţie, la onoare şi chiar la viaţă. L-au transformat din războinic obişnuit să lupte ca un erou într-un om dispus să se ofere pe sine însuşi pentru alţii, capabil să iubească după exemplul lui Cristos. Graţie acestei a doua convertiri Justus Takayama Ukon a devenit un "misionar" care ştia să convingă nu numai cu cuvintele şi faptele, ci şi cu o conduită de viaţă, dând cinste propriul nume "Drept". Până acolo încât japonezii au numit creştinismul "legea lui Takayama".
Pentru a favoriza creşterea credinţei, s-a angajat în întemeierea de seminarii pentru formarea de misionari şi cateheţi băştinaşi, mai întâi la Azuchi, apoi în reşedinţa de la Takatsuki şi în sfârşit la Osaka. Majoritatea seminariştilor veneau din familiile supuşilor săi. Între ei sfântul Paul Miki şi însoţitorii martiri, a căror comemorare se celebrează la 6 februarie.
Graţie activităţilor misionare şi sociale ale lui Justus, numărul creştinilor în domeniul de la Takatsuki, cu circa 30.000 de locuitori, a crescut de la 600 în 1576 la 25.000 în 1583: practic majoritatea poporului. Lui i se datorează şi întemeierea bisericii din oraşul Osaka.
Deosebit de mare a fost influenţa lui Justus asupra convertirii unor prieteni şi nobili. În ceremonia ceaiului, care aprofundează legătura prieteniei şi, prin urmare, nivelul orizontal, el includea dimensiunea verticală care conduce la unirea cu Dumnezeu şi în El.
Transferarea lui Justus într-o altă feudă a deschis noi posibilităţi de evanghelizare aşa încât, de la 1585 la 1586, au fost botezate câteva mii de persoane. Dar edictul de interzicere a religiei creştine, prin care în 1587 a fost poruncită expulzarea misionarilor din Japonia, a întrerupt activitatea sa rodnică. Lui Justus i s-a cerut să abandoneze credinţa; dar el a preferat să părăsească feuda şi să îndure expulzarea. S-a refugiat în insula Shodoshima şi un an mai târziu a fost încredinţat pazei lui Maeda Toshiie, în slujba căruia a rămas pentru următorii 25 de ani. Din cauza meritelor în bătălii, în 1592 Justus a fost reabilitat. După moartea lui Maeda Toshiie, l-a slujit pe fiul Maeda Toshinaga. Retrăgându-se după 1600 conform obiceiului japonez, el nu mai purta titlul nobil Ukon-no-tayu ci numele T?halu sau Minami-no-b?, numele maestrului de la ceremonia ceaiului. La dorinţa lui Justus, în 1603 a fost înfiinţată noua reşedinţă a iezuiţilor la Kanazawa şi el a continuat să promoveze activităţile misionare în provinciile din nord până în 1614.
De fapt, la 14 februarie în acel an, Justus Takayama şi prietenii săi creştini au fost exilaţi şi din Kanazawa: dacă nu abandonau credinţa creştină, urmau să fie deportaţi. Expulzarea din patrie şi drumul obositor în exil la Manila l-au făcut pe Ukon să înainteze ulterior în credinţă. În pofida tuturor suferinţelor şi dificultăţilor, ultimul an al vieţii sale a fost decisiv pentru a-l transforma într-un "adevărat martir", aşa cum îl venerează creştinii japonezi. În acest timp el a nutrit speranţa martiriului prin moarte violentă. Era sigur că va fi ucis şi aştepta sfârşitul cu mare seninătate. Navigarea spre Filipine şi exilul la Manila au fost timpul în care Dumnezeu l-a făcut să înţeleagă diferenţa dintre dorinţa activă a martiriului şi faptul de a fi expus pasiv la condiţii care doar lent conduc la moarte. Ukon a înţeles că Dumnezeu îi cerea oferirea vieţii, în forma "martiriului prelungit" al exilului. Epuizat după trudele drumului şi ale navigării de 43 de zile de la Nagasaki la Manila, a murit la 3 februarie 1615, patruzeci de zile după sosire.
(După L'Osservatore Romano, 7 februarie 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
