Să întorci capul spre Hristos înviat... și spre semeni
Tulburată de aflarea mormântului gol al lui Isus, Maria Magdalena îi caută Domnului trupul neînsuflețit. Concentrată pe dezastrul sfârșitului, nu-și dă seama că întorcându-și puțin capul îl va zări în spatele său pe Cel înviat.
Fragmentul evanghelic de la Ioan 20, 11-18 ne pune în gardă pentru a nu ne bloca pe ravagiile făcute de rău. Încremeniți adesea în necaz nu ne mai rămâne decât certitudinea eșecului. „Omul de azi, pentru a trăi sau a muri ca martir, nu mai are nevoie de persecutori sau de călăi. Îi e de ajuns să-i fie martor lui Dumnezeu împotriva deznădejdii și a golului pe care-l poartă în inimă” - spunea Gustave Thibon (L'echelle de Jacob, Fayard, 1942, p. 51). Dacă luăm în seamă doar situațiile a căror optimism sau pesimism sunt clare, s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile mici care ascund, iată, șansa hotărâtoare a întâlnirii cu Dumnezeu.
Al doilea pas, pe care Evanghelia ne invită să-l facem, este că nimic - nici măcar satisfacțiile izvorâte din certitudini sau calcule lumești -, nu poate fi comparat cu bucuria întâlnirii cu Isus înviat. Învierea lui Isus nu este comparabilă regăsirii unui lucru pierdut și nu e nici resuscitare medicală. Când evocăm unitatea creștinilor visăm, din păcate, la ceva care seamănă cu redobândirea unor bunuri pierdute, ca celălalt să fie gata să renunțe la ceea ce îl definește religios prin istoria sau cultura sa. Condiționarea culturală în care ne-am născut sau cu care am crescut, este adesea mai puternică de orice credință. Or a ieși din aceste piedici, a le depăși, este mai curând un rezultat al evoluției istorice decât al bunăvoinței personale.
Bucuria de a-l recunoaște pe Isus înviat nu ține de persuasiune. Simțurile interioare, la care face apel Hristos în momentul întâlnirii cu Magdalena - care încearcă să-l rețină - fac posibilă întâlnirea cu El. Cum anume? Prin credință, în mod real și profund, dând spațiu dialogului nostru sufletesc cu Dumnezeu. De aceea Evanghelia întâlnirii Magdalenei cu Isus înviat ne mai descoperă și un al treilea pas. Că Învierea nu este o revanșă. Noi, după nereușite repetate, riscăm să ne considerăm victoria întârziată ca replică pentru lume. Or Isus nu învie pentru a da cu tifla celor care l-au dus la moarte, iar victoria Învierii sale asupra morții nu are nimic în comun cu succesul nostru, unde se poate ascunde dorință de sfidare față de cei care ne-au încurcat pe cărările vieții.
*
Dumnezeu ne cheamă pe nume. Rostindu-l, ne invită să întoarcem capul ca să-i zărim prezența alături de noi. La Judecata de la urmă va căuta prezența acestui gest prin viața noastră. Un gest mai degrabă interior care exprimă sensibilitate față de lucruri mici, dar care pot schimba cursul existenței. Întorcându-ne capul spre semeni împlinim, deci, ceva prețios, iar Dumnezeu se bucură să-l afle în viețile noastre. Mai mult, acest bine aduce cu sine privilegiul de a evita momentul înfricoșător al Judecății (Ioan 5, 24).
Învierea Domnului nu e o palmă peste fața celor morți în inimă, ci peste obrazul însuși al morții. Este o imensă transfigurare a sfâșierii pe care moartea o presupune. Cel înviat de azi este Cel răstignit de alaltăieri. Recunoscând valoarea crucii de pe umerii noștri, vom putea să contemplăm măreția Învierii fără să rămânem prinși sub povara eșecului. Merită, deci, să întoarcem puțin capul. Vom fi mai săraci în orgolii, în vanitate, în socoteli empirice, dar calea dreaptă ne va fi mult mai la îndemână. Și, dacă învățăm de pe-acum cât de aproape de noi se află Hristos în ceasurile de cumpănă, vom trece din moarte la viață cu siguranță alături de El.
+ MIHAI
(Cuvânt ținut la Catedrala Sf. Iosif cu ocazia încheierii Octavei de rugăciuni pentru unitatea creștină)
