Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 9
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

Sfântul Iosif, omul tăcerii

 
Sfântul Iosif, omul tăcerii
  • 07 Dec 2016
  • 4203

Probabil că nimeni dintre noi nu a numărat cam câte cuvinte rosteşte într-o zi. Pentru că nu este necesar. Vorbim atunci când dorim să comunicăm cu alţii. Iar cuvintele pe care le rostim aduc la lumină, la suprafaţă, fac cunoscută celor din jurul nostru o parte din lumea noastră interioară: cine suntem, cum vedem lumea, pe cei din jurul nostru; ele descoperă altora semntimentele, emoţiile, trăirile noastre, şi ne ajută să ne facem înţeleşi de cei cu care trăim sau pe care îi întâlnim.Dar noi comunicăm nu doar atunci când vorbim, ci şi atunci când tăcem. Nu-i aşa?

Este interesant faptul că Evangheliile nu ne vorbesc despre nici un cuvânt pe care l-ar fi rostit Sfântul Iosif. Evangheliştii ne relatează câteva cuvinte foarte preţioase, rostite de Preasfânta Fecioară Maria. Dar nu ne spun nimic despre cuvintele lui, ci vorbesc doar despre el şi despre rolul său. Ori, acest lucru ne face să ne gândim că avea obiceiul de a se retrage în tăcere, de a trăi discret. Astfel, se conturează aspectul cel mai predominant al personalităţii sale: tăcerea.

În tăcere, el trăieşte suferinţa interioară, apărută ca urmare a constatării maternităţii Mariei: Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. Pe când cugeta el acestea... (Mt 1,18-20).

Om al tăcerii, persoană obişnuită să gândească înainte de a lua hotărâri sau de a spune ceva, lipsit de prejudecăţi, Iosif nu se supără, nu acţionează la nervi, la supărare, nu este omul care vede negru în faţa ochilor dacă realitatea nu se conformează dorinţelor sale. Nu o ceartă pe Maria, nu-i aruncă cuvinte grele. Şi nu o pedepseşte nici măcar cu privirea! Nu se descarcă de suferinţa sa interioară povestind altora cele întâmplate. Ştia să sufere în tăcere, fără a se lăsa văzut! Cine iubeşte cu adevărat, suferă atunci când se întâmplă lucruri pe care nu le înţelege şi la care nu s-ar fi gândit. Dar suferă nu pentru că se caută pe sine, pentru că se simte rănit în orgoliu, ci pentru că vrea binele persoanei iubite.

Omul lui Dumnezeu nu discută cu nimeni, ci doar cu el! Nu voia să spună cu voce tare motivul luptei sale interioare, pentru că în joc era reputaţia Mariei! Câtă delicateţe, cât respect faţă de ceea ce nu putea înţelege! Ce lecţie de viaţă!

Cu aceeaşi tăcere plină de credinţă, el primeşte vestea naşterii lui Isus, precum şi invitaţia pe care i-o face îngerul, de a-şi asuma paternitatea copilului: Pe când cugeta el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul său de păcatele sale. (...) Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i‑a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui  şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus”. (Mt 1, 20-21; 24-25)

Aceeaşi tăcere îl va ajuta să vadă altfel lucrurile. De data aceasta, prin prisma lui Dumnezeu. Iar răspunsul său constă tocmai în a împlini imediat ceea ce îngerul i-a cerut. Pentru el nu există “de ce?” sau “dacă...”, “însă...” Nu pune condiţii, ci se încrede în Dumnezeu. Motivul ni-l oferă tot Evanghelia: Iosif, soţul ei, fiind drept... (Mt 1, 19). Cine era considerat un om drept, dacă nu cei care voiau să trăiască după Lege şi să împlinească în toate voinţa lui Dumnezeu? El va renunţa la planurile sale, punându-se necondiţionat la dispoziţia lui Dumnezeu. Nici persecuţia lui Irod, nici fuga în Egipt, nici condiţia de emigrant, nici dificultăţile care s-au ivit nu l-au descurajat. A avut mereu încredere în Dumnezeu.

O mică paranteză. Astăzi, când familia este mai vulnerabilă, când ea este ameninţată de atâtea neajunsuri, Iosif poate fi luat drept model de toţi soţii. Chemaţi, printr-o vocaţie sfântă, să aibă grijă de soţiile lor şi să fie în slujba vieţii pe care Dumnezeu le-o dăruieşte, ei pot privi şi învăţa de la patronul lor spiritual, punându-şi încrederea deplină doar în Dumnezeu şi nu în puterile lor. Cred însă că ei nu sunt singurii care îl pot lua drept model, meditând la trăirea lui. Preoţii, persoanele consacrate pot învăţa multe, mai ales cei cărora le-a fost încredinţată o cumunitate, ca să aibă grijă de ea, să aibă grijă de fraţi, de surori. Ei, chiar dacă sunt numiţi parohi, superiori, au o misiune nobilă: să fie purtători de grijă, să facă totul spre binele celor încredinţaţi lor. Aceasta trebuie să fie principala lor grijă, asemenea sfântului Iosif.

Să revenim. Se pare că, pentru el, cuvintele sunt de prisos. Se exprimă mai bine prin conduita sa, prin trăirea sa. În tăcere, Iosif asistă şi la marele eveniment petrecut la Betleem. Bucuria sa nu este manifestată prin intermediul cuvintelor, lauda sa nu este adusă lui Dumnezeu cu voce tare. El îl contemplă minunându-se în tăcere, aşa cum ni-l arată majoritatea ieslelor pregătite de Crăciun. Bucuria şi recunoştinţa rămân ascunse în sufletul său, ceea ce nu-l împiedică să-i aducă laudă lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, tăcerea lui nu era, oare, atitudinea cea mai potrivită în acel moment? Cuvântul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, pentru a fi auzit, pentru a avea ecou, nu avea nevoie să se facă auzit în sufletele tăcute?

E ciudat că evanghelistul Matei a uitat să-l amintească pe Iosif: Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui... (Mt 2, 11). Suntem siguri că evanghelistul nu a făcut acest lucru intenţionat. Cu siguranţă, şi el s-a bucurat şi s-a minunat împreună cu Maria de vizita magilor, dar şi de cea a păstoraşilor. Ceea ce auzea era peste puterile lui să-şi imagineze. Se bucura, extaziat, în tăcere. Tăcerea era modalitatea cea mai frumoasă de a contempla acest moment de neuitat. Cuvintele ar fi fost de prisos. Mereu, în faţa frumosului, cuvintele trebuie să tacă şi să lase loc extazului interior, bucuriei trăite în suflet.

Tăcerea l-a însoţit, desigur, şi atunci când l-a prezentat pe Isus la Templu. Dar aici nu găsim doar o tăcere care adoră, ci şi o tăcere plină de durere în faţa profeţiei lui Simeon: Tatăl şi mama Lui se mirau de cele spuse despre El. (Lc 2,33-35)

Când, mai târziu, Iosif îl va regăsi pe Isus în Templul din Ierusalim, în tăcere, el trece de la teamă la bucurie. Îi lasă Mariei posibilitatea de a exprima emoţia ce o trăiau amândoi; cu toate că, fiind tată de familie, ar fi putut să i se adreseze copilului şi să-i ceară o explicaţie a purtării sale. Dar preferă să se retragă şi o lasă pe Maria să vorbească: Toţi cei care îl ascultau, se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama Lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl Tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi. (Lc 2, 47-48).

Dacă am voi să ni-l imaginăm pe Iosif în viaţa cotidiană de la Nazaret, ni l-am putea închipui la fel de tăcut. Dar să nu ne gândim că era un om închis în sine, necomunicativ. Tăcerea nu constă în absenţa cuvintelor, în absenţa zgomotului, în absenţa discuţiilor. Ea presupune, mai degrabă, o realitate pozitivă: pacea, plinătatea, comuniunea şi comunicarea în profunzimea sa. Fiind tâmplar (cf. Mt 13, 55), el era mereu în contact cu oamenii. Ne putem imagina că veneau destule persoane în atelierul său pentru a comanda diferite lucruri, la fel cum avea dialoguri cu cei la care lucra pentru diferite construcţii (prin termenul grec tekton, folosit de evanghelistul Matei, putem înţelege că el era nu numai tâmplar, ci şi zidar!). Cu alte cuvinte, ştia să spună ceea ce gândeşte, dădea viaţă părerilor şi convingerilor sale prin intermediul cuvântului. Dar nu putem să ni-l imaginăm decât vorbind puţin. Semăna cu Preasfânta Fecioară Maria care, aşa cum ne mărturisesc Evangheliile, nu a pronunţat cuvinte inutile, nu s-a pierdut în discuţii fără sens, nu i-a judecat pe ceilalţi, nu a arătat cu degetul pe nimeni.

 Om tăcut, Iosif rămâne un învăţător pentru timpul şi lumea noastră. Tăcerea, este adevărat, are aceeaşi valoare în fiecare epocă. Dar timpul nostru este caracterizat şi de gălăgie, de distracţie, de talk-show-uri, de vorbărie multă, de divertisment. Iar riscul este mereu acelaşi: sărăcia interioară. Sf. Iosif ne aminteşte că îl putem primi în viaţa noastră pe Cristos şi misterul său doar în tăcere.

Pentru a păstra tăcerea, nu este necesar să te retragi într-o mănăstire, să fugi de lume, să te rupi de ea. Sfântul Iosif ne arată că, indiferent de ceea ce se petrece în jurul nostru, de tot ceea ce ni se întâmplă zilnic, în ciuda agitaţiei şi zgomotului, sufletul nostru poate rămâne în pace, dacă ştim să ne retragem în grădina interioară a inimii noastre, acolo unde este paradisul lui Dumnezeu, iar El se bucură că-l poate întâlni pe om. Cu cât viaţa noastră este mai agitată, cu atât este mai necesar ca sufletul să se refugieze în Dumnezeu, locul odihnei sale.

Evangheliştii nu ne spun nimic despre vârsta la care a murit Sf. Iosif, nici despre circumstanţele trecerii sale la Dumnezeu. Putem deduce, însă, că a murit după ce Isus a împlinit 12 ani (cf. Lc 2, 41 ss) şi înainte ca el să-şi înceapă activitatea sa publică (adică vârsta de 30 de ani, cf. Lc 3, 23), pentru că nu este prezent nici la nunta din Cana, nici la picioarele crucii, alături de Maria. Cert este că, până la moartea sa, el s-a bucurat de compania lui Isus, de la care avea ce să înveţe. L-a ascultat cu atenţie pe Cel care vorbeşte şi, aşa, a primit din plin înţelepciunea divină.

Isus vrea să ne vorbească şi nouă. E un aspect care merită atenţia noastră. Deseori vorbim doar noi, sufocăm vocea sa, neascultându-l. Şi aşa risipim dragostea pe care Dumnezeu vrea s-o reverse asupra noastră. E drept că avem atâtea să-i spunem! Atâtea lucruri nu merg în viaţa noastră, în familie, în societate, în comunităţi, în lumea întreagă. Dar să-i dăm posibilitatea să ne răspundă, ascultând ceea ce vrea să ne înveţe. Cine ne doreşte binele şi fericirea mai mult decât Dumnezeu? Cui îi pasă mai mult de viaţa noastră, dacă nu Lui?

Sfântul Iosif ne învaţă să intrăm mai mult în noi înşine, să învăţăm să tăcem, pentru a-l putea primi, cu bucurie, pe Dumnezeu în suflet; ne învaţă să ne deschidem larg inima lui Dumnezeu, pentru a ne simţi iubiţi şi pentru a-i putea iubi mai mult pe cei pe care Dumnezeu ni i-a încredinţat. Discret, pentru că binele nu face zgomot. Ajunge să îl vadă Dumnezeu.

de Pr. Marius Vătămănelu

 



Sursa:www.mesagerulsfantulanton.com