Semnificația „problemei sociale”
Leon al XIII-lea (1878-1913) este cunoscut de mulți drept inițiatorul enciclicelor sociale, în special cu publicarea enciclicei Rerum novarum (15 mai 1891). Totuși, unii cercetători amintesc că Pius al IX-lea (1846-1878) publicase deja enciclice pentru a rezolva „problema socială”. E necesar prin urmare a defini termenele și expresiile folosite pentru a vorbi despre această problemă.
După părerea lui F. Rodriguez, redactorul ediției spaniole a Documentelor sociale (Bac, 1964), trebuie clarificat ce anume se înțelege prin „documente sociale”. Elementul „social” se confruntă cu cel politic ca și cum ar fi două extremități ale aceleași realități. Dacă elementul politic ia naștere din binomul „putere-libertate”, elementul social se naște din datoria de a satisface nevoile umane prin munca organizată și prin distribuirea bunurilor produse. O asemenea abordare aduce cu sine pericolul exagerării, reducând doar la doi polii în jurul cărora se desfășoară viața umană colectivă, fiind astfel excluse alte forme ale societății provenite din procesele familiare și culturale.
Criza europeană din secolul XIX, devenită azi mondială, nu se manifestă doar în cadrul structurilor economice, ci atinge sfera vieții colective având o componentă axiologică și morală foarte puternică, atât la nivel individual cât și social.
Luând în considerare astfel de realități, e mai potrivit a se înțelege prin termenul „social” realitatea la care se referă autorii contemporani atunci când vorbesc despre „societate globală” (concept care nu coincide cu acela de „societate”, nici cu acela de „societate perfectă”, așa cum o înțelegea filozofia scolastică).
Conceptul de „problemă socială” a evoluat de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi. E. Zucchetti scria: „Atenția rămâne focalizată pe problema muncitorească timp de patruzeci de ani, până la enciclica Quadragesimo anno, cu care Pius al XI-lea reia și actualizează mesajul lui Leon al XIII-lea, lărgind orizontul la toate clasele productive, lovite crunt de conflictul și de marea criză economică din 1929”.
La zece ani după enciclica Quadragesimo anno, pe data de 1 iunie 1941, Pius al XII-lea într-un mesaj radiodifuzat, dezbătea problema socială pe fundamente mai ample, putându-se vorbi încă de-atunci de o „optică mondială” în discursurile Sfântului Scaun, dornic de o nouă ordine internațională ca bază necesară de a construi o pace stabilă. Această viziune panoramică a problemei sociale se prezenta în plin război mondial (1939-1945).
Vor veni mai apoi enciclicele lui Ioan al XXIII-lea (Mater et Magistra și Pacem in terris) în care se pune în evidență legătura dintre problema socială și dreptatea socială, necesară în cadrul unei comunități naționale. E. Zucchetti citează un paragraf din Mater et Magistra: „Evoluția unor situații istorice pune mereu în evidență cum nevoile dreptății și ale echității nu au legătură doar cu raporturile dintre lucrătorii salariați și antreprenori sau conducători, ci privesc și raporturile dintre diferitele sectoare economice și dintre zonele mai dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic în cadrul acelorași comunități politice, iar pe plan mondial, raporturile dintre țări diferite din punct de vedere al dezvoltării socio-economice” (§ 110).
Cu trecerea anilor, problema socială acoperă totalitatea problemelor sociale și nu se limitează doar la problema muncitorimii; sunt incluse în aceasta și problemele dezechilibrelor și a schimbărilor structurale. Astfel înțelege Conciliul Vatican II problema socială în Constituția pastorală Gaudium et spes, viziune reluată de Paul al VI-lea în enciclica Populorum progressio (26 martie 1967) și în scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971). Citim în enciclica lui Ioan Paul al II-lea Laborem exercens: „Dacă în trecut evidenția în centrul acestei probleme mai ales problema clasei, în timpul mai apropiat se pune în prim plan problema lumii” (§2).
Problema socială la Conciliul Vatican I
Între schemele elaborate de Comisia politico-ecleziastică a Conciliului Vatican I (1869-1870), se găsea un proiect de decret asupra ajutorului ce trebuie acordat mizeriei celor săraci și muncitorilor, proiect al cărui titlu era Decretum de pauperum operariorumque miseria sublevanda. Această schemă era una din cele două examinate în data de 3 octombrie 1869; de fapt, trebuia prezentată de către cardinalul von Reisach, dar acesta fiind bolnav și lipsind din Roma, a fost înlocuit cu altcineva. Nu se știe dacă schema a fost acceptată de către Părinții sinodali. Se pare că aceasta se găsește în ultimul volum al operei începută de către G. D. Mansi despre decretele sinodale.
Este vorba de un text împărțit în trei capitole: 1). Folosirea propice a bunurilor temporale; 2). Dragostea lui Hristos recomandată tuturor; 3). Mijloacele pentru a elimina obstacolele în calea dragostei față de aproapele.
În prologul textului, este identificată condiția nefericită a săracilor și a muncitorilor al căror număr creștea datorită influenței unor cauze ce nu erau întâmplătoare, ci erau o constantă a timpului. Se afirma că oamenii, creați după asemănarea lui Dumnezeu pentru a-L lăuda și a fi fericiți în viața veșnică, au făcut din bunurile vremelnice scopul ultim al vieții. Unii, disprețuind legile onestității și ale dreptății, continuă să acumuleze bogății: alții tot mai săraci, sunt cuprinși de invidie, ură și disperare. Se impune prin urmare a remedia cat mai urgent aceste realități negative.
Urmând Exercițiile Spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola, autorul capitolului I al proiectului ce urma a fi prezentat în timpul Conciliului amintește care este scopul omului și care este rolul jucat de celelalte creaturi în vederea scopului pentru care a fost creat omul. Creaturile nu sunt decât mijloace; de aceea omul ar trebui să se folosească de ele doar în măsura în care îl conduc la scopul pentru care a fost creat. Păcatul zădărnicește însă planul lui Dumnezeu; omul abuzează de bogăție, după cum afirmă Sfântul Pavel (cfr. 1 Tm 6,6-10) și nu reușește să găsească bogăția în sărăcie.
În pofida acestui fapt (cap. 2), dragostea lui Hristos cere să ne îngrijim de frații noștri, mai ales de cei mai neputincioși. Deși omul are multe virtuți, dacă nu are dragoste și nu practică operele de milostenie, nu este un adevărat creștin. Dragostea lui Hristos nu trebuie să se închidă în spații mici, ci trebuie să ajungă la toți oamenii, prieteni sau dușmani, buni sau răi. Aceasta trebuie să ne împingă la a-i ajuta pe cei mai săraci, mai ales pe cei care se rușinează a-și arăta mizeria lor. Toți trebuie să practice dragostea față de aproapele, dar mai ales cei ce dețin funcții publice și aceia care trebuie să înmulțească instituțiile de într-ajutorare. În al doilea rând, bogații vor da socoteală lui Dumnezeu despre administrarea bogăției lor și trebuie să-și aducă aminte că averea e o realitate trecătoare. În cele din urmă, slujitorii lui Hristos nu pot fi păstori dacă nu caută pășuni bune pentru oile lor.
Bunurile Bisericii s-au realizat din ofertele credincioșilor ca reparare a păcatului. Aceste bunuri reprezintă patrimoniul săracilor, nefiind proprietatea clerului care-l administrează doar pentru a-i ajuta pe săraci să trăiască. Săracii, precum orbul din Evanghelie, trebuie să-și ajute aproapele.
În capitolul al treilea, autorul vorbește despre mijloacele practice pentru a face vie dragostea față de aproapele. Vorbește în primul rând despre guvernele care împiedică acțiunea caritativă a Bisericii, interzicând institutele de asigurare, fondate sau încurajate de Biserică, spitalele sau centrele de primire construite. Laicizarea dragostei față de aproapele înseamnă a priva sufletul de manifestările acesteia. Au fost eliminate din întreprinderile industriale tot ceea ce era religios ca și cum ar fi o incompatibilitate între religie și lumea tehnicii. Din acel moment, muncitorii nu caută altceva decât avantaje materiale, dăunând astfel întregii societăți, angajatorilor și lor înșiși. E necesar așadar ca responsabilii firmelor să ofere libertate Bisericii și să-i permită a merge întru ajutorarea spirituală a lumii abandonate.
Nimeni să nu creadă că așa zisa „milostenie legală”, susținută din taxele impuse tuturor, poate fi suficientă pentru a alina mizeria. Acest mod de a împiedica operele de milostenie făcute de persoane în mod individual duce la închiderea inimilor, la eliminarea generozității și a recunoașterii. Trebuie înlocuită „milostenia legală” cu dragostea lui Hristos, care e liberă, frumoasă, generoasă.
Unii au elaborat sisteme care, după părerea lor, ar elimina mizeria, dar acestea sunt în schimb generatoare de fantezii. Prosperitatea unui corp social nu depinde de un sistem, ci de efortul tuturor.
Muncitorii în primul rând trebuie să se convingă că e necesar a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu și că toate celelalte li se vor adăuga. Responsabilitatea legiuitorilor e mare: au desființat asociațiile religioase ale muncitorilor; au fost de acord cu dispariția meșteșugarilor în favoarea unor lucruri mult mai importante; au autorizat munca femeilor și a copiilor peste puterilea cestora; nu au ținut seama de timpul de odihnă de duminică; au favorizat profitul izvorât din bani, dăunând educației tinerilor, onestității și fidelității pline de respectuoase. Șefii de Stat, în cele din urmă, trebuie să caute sfaturi mai bune decât cele izvorâte din prudența materială .
Antreprenorii sau stăpânii (domini) au o mare responsabilitate. Mulți dintre ei tratează cu muncitorii disprețuind dreptatea, echitatea și caritatea. Dreptatea cere un salariu just pentru muncitori (digna retribuantur mercede), dar deseori li se neagă acestora ceea ce e necesar pentru a trăi. Echitatea îi invită pe cei bogați a se arăta generoși cu cei care i-au îmbogățit, dar sunt puțini cei ce-și aduc aminte de acest ultim aspect. Dragostea față de aproapele cere ca să se vegheze în favoarea bunăstării și a sănătății celor care sunt în serviciul nostru; vedem însă că stăpânii îi disprețuiesc pe slujitorii lor infirmi sau bătrâni.
Spre final, documentul îi roagă pe episcopi să nu-i abandoneze pe muncitori în starea în care se găsesc. Datorită mizeriei, tristeții și provocării, muncitorii și-au pierdut credința și au căzut în mâinile seducătorilor care i-au îndepărtat de la Dumnezeu. Desigur, episcopii de unii singuri nu pot face nimic pentru a remedia astfel de rele, dar să se ocupe cel puțin de oile lor, îngrijindu-se de sănătatea căsătoriei și a păcii în familie, trezind în laici dragostea față de aproapele, având grijă de fiii muncitorilor și de persoanele vârstnice, încurajând clerul. Să-și aducă aminte de ceea ce-i scrie Sfântul Pavel lui Filimon (cfr. Fm. 15-16): primul pas spre eliminarea sclaviei constă în a elimina mizeria muncitorimii. Spiritul Sfânt îi va ajuta căci Domnul nu și-a retras brațul Său.
Fernando J. de Lasala, S.I în La Civiltà Cattolica (3912), pp. 534-539.
Traducere: Octavian FRÎNC
