Una dintre cele mai importante familii nobiliare româneşti din Transilvania, familia Şterca-Şuluţiu, a influenţat decisiv istoria românilor ardeleni. Din păcate, reprezentanţii acestei familii de frunte sunt azi uitaţi. Şi asta deşi fostul ofiţer imperial Ioan Şterca-Şuluţiu a fost, practic, şeful de stat major al lui Avram Iancu şi a contribuit fundamental la organizarea militară a oastei de moţi care a luptat neînvinsă în Revoluţia de la 1848-1849, iar mitropolitul Alexandru Şterca-Şuluţiu a fost, după opinia multor istorici, mai important pentru istoria naţională decât contemporanul şi tovarăşul său de luptă Andei Şaguna.
Primul mitropolit al Blajului
Cea mai importantă figură din această dinastie de nobili români a fost cea a lui Alexandru Şterca – Şuluţiu, fratele cel mare. Născut în Abrud, în 1794, în familia Şterca-Şuluţiu de Cărpiniş, el s-a pregătit pentru a deveni preot greco-catolic, după ce s-a căsătorit cu descendenta altei familii nobiliare româneşti din Munţii Apuseni, Ana Aron de Bistra. Alexandru Şterca-Şuluţiu a fost mai întâi capelan, apoi protopop de Bistra, iar în cele din urmă a devenit vicar foraneu de Şimleul Silvaniei, însă a rămas văduv la doi ani de la căsătorie. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, el a refuzat oferta guvernului maghiar de a fi numit episcop, în schimbul renunţării la lupta naţională. În anul 1850, el a fost ales episcop, apoi a fost hirotonit în anul 1851. În anul 1853 a obţinut restabilirea Mitropoliei românilor ardeleni. Vaticanul a acceptat scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de sub tutela Arhiepiscopiei de Strigoniu şi autonomia bisericească a românilor uniţi ardeleni. Alexandru Şterca-Şuluţiu a reorganizat Biserica Română Unită cu Roma, care cuprindea acum Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul în Blaj, Eparhia de Oradea, Eparhia de Gherla şi Eparhia de Lugoj. Actul prin care el a fost numit arhiepiscop şi mitropolit, adică bula papală prin care era înălţat la aceste ranguri, menţiona naţiunea română. Este vorba de primul act cu efecte în dreptul internaţional în care este menţionat acest termen, în contextul în care încă mai existau state europene care refuzau să recunoască oficial comunitatea naţională a românilor din Transilvania, Valahia şi Moldova. Astfel, cu şase ani înainte de Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, Vaticanul recunoştea expres existenţa naţiunii române. Alexandru Şterca-Şuluţiu a finanţat activitatea multor şcoli şi a organizaţiilor culturale ale românilor ardeleni, cu veniturile obţinute din domeniile familiei sale, precum şi din profiturile obţinute din minele de aur din Munţii Apuseni pe care le moştenise. Mulţi istorici consideră că meritele sale au fost mai mari decât cele ale contemporanului şi tovarăşului său de luptă Andrei Şaguna, episcopul ortodox de Sibiu, cel care avea să obţină, un deceniu şi jumătate mai târziu, scoaterea românilor ardeleni din structura ecleziastică a Bisericii Ortodoxe, condusă de patriarhii sârbi din Karlowitz, şi restaurarea mitropoliei ortodoxe româneşti din Transilvania. Aceşti istorici îi reproşau lui Andrei Şaguna răpirea şi arestarea Doamnei Moţilor, Ecaterina Varga, precum şi opoziţia sa faţă de folosirea literelor latine şi faţă de înfiinţarea unei universităţi româneşti în Transilvania. Dumitru Suciu, de exemplu, scrie că propunerea lui Alexandru Şterca-Şuluţiu ca cele două biserici româneşti din Transilvania să susţină o singură universitate a fost respinsă de Andrei Şaguna, deoarece se temea că, astfel, Biserica Greco-Catolică ar putea să îi atragă pe tinerii studenţi ortodocşi. În schimb, nimeni nu contestă meritele extraordinare ale lui Andrei Şaguna în apărarea românilor ortodocşi, precum şi activitatea sa în cadrul Astra.
Inventatorul tunurilor de lemn
Fratele mai mic al lui Alexandru Şterca-Şuluţiu, Ioan Şterca-Şuluţiu, a luptat ca ofiţer în armata austriacă în ultimii ani ai Războaielor napoleoniene. Reîntors în Abrud, el a devenit unul dintre liderii românilor din Munţii Apuseni. Ioan Şterca-Şuluţiu a fost unul dintre tribunii Legiunii Auraria Gemina, condusă de Avram Iancu, şi a devenit, practic, şeful de stat major al liderului revoluţionarilor români. Ioan Şterca-Şuluţiu a obţinut armament şi muniţie pentru moţi din partea garnizoanei austriece din Alba Iulia. El a avut un rol major în organizarea oştirii moţilor după principiile militare ale vremii şi tot Ioan Şterca-Şuluţiu a fost inventatorul celebrelor tunuri din lemn folosite de oştenii lui Avram Iancu în luptele cu armata maghiară. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, Ioan Şterca-Şuluţiu l-a adăpostit în casa din Abrud pe revoluţionarul Alexandru Golescu, cel care a avut un rol important în Revoluţia din Bucureşti şi care avea să devină prim-ministru al României în anul 1870, în timpul principelui Carol I, dar care a servit ca ministru şi în guvernele din timpul principelui Alexandru Ioan Cuza. Practic, Ioan Şterca-Şuluţiu i-a salvat viaţa prietenului său Alexandru Golescu, pe care l-a trimis la Paris în momentul în care trupele ruseşti au intrat în Transilvania pentru a reprima revoluţia maghiară şi care doreau să îl aresteze pe boierul de la sud de Carpaţi pentru rolul jucat în Revoluţia română din Valahia.
de Claudiu Padurean
