De fratele Richard
Comunitatea din Taizé
Milostivirea lui Dumnezeu, pe care Biserica este chemată s-o comunice, este fără limite. "Noi numim «catolică» Biserica - scrie sfântul Ciril din Ierusalim în Cateheze - nu numai pentru că este răspândită pe tot pământul, de la un capăt la celălalt, ci [...] pentru că ea îngrijeşte şi vindecă orice tip de păcat, fie el al sufletului sau al trupului". În secolul al IV-lea convertirea lui Constantin preocupă mediile culte ale imperiului. Istoricul Zosim scrie în Istoria nouă: "Constantin a fost acuzat că a comis un delict aşa de grav încât niciun preot păgân n-a voit să-l dezlege de el; în schimb, între creştini îi este promisă iertarea tuturor păcatelor sale". Milostivirea pune în pericol valorile care garantează ordinea şi pacea?
Pentru anul care se apropie de sfârşit, Papa Francisc ne-a invitat să punem milostivirea în centrul rugăciunilor noastre şi al vieţii noastre. Tot în cursul acestui an s-au ridicat glasuri, chiar şi ale anumitor creştini, care au cerut să se dea prioritate siguranţei, să se înăsprească regulile şi controalele, să se acţioneze fără milă. Afară de cazul în care nu este legată numai de viaţa spirituală şi eclezială declarând-o incompetentă în chestiunile politice şi sociale, milostivirea, realitate atât de centrală şi atât de frumoasă a Evangheliei, devine problematică. Milostivirea apare problematică de mult timp înainte de timpul nostru. Cartea lui Iona vorbeşte despre ea ca despre un pericol de moarte. Mila lui Dumnezeu faţă de Ninive l-a dus pe profet la disperare: "Mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc!" (Iona 4,3). Cartea nu este o relatare istorică, ci o nuvelă care pune în scenă personaje din trecut. A fost scris în secolul al IV-lea înaintea erei noastre, patru secole după epoca lui Iona. Profetul istoric a trăit sub Ieroboam al II-lea. În prima jumătate a secolului al VIII-lea înaintea erei creştine, Iona profetizează salvarea regatului lui Israel (2Re 14,25). Dar iată că în relatarea imaginară din carte, Iona nu este trimis la regele lui Israel, ci la cetatea Ninive, capitala Asiriei. Acolo el nu trebuie să anunţe salvarea, ci judecata: "Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus" (Iona 3,4).
Iona ar fi putut să se bucure să meargă ca să vestească un sfârşit trist pentru Ninive, marea inamică a Israelului. În schimb a plecat în direcţia opusă. De ce nu voia să meargă la Ninive? Motivul rămâne întunecat pentru cititor până când se înţelege că distrugerea anunţată a cetăţii Ninive nu va avea loc. Atunci Iona "s-a rugat Domnului şi a zis: «Vezi, Doamne, oare nu acesta era cuvântul meu când eram în ţara mea şi aveam de gând să fug la Tarsis? Căci ştiam că tu eşti îndurător şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi regreţi răul»" (Iona 4,2). Iona nu avea încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Cunoscându-l pe Dumnezeul său - "ştiu că tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate" - intuieşte însă imediat rezultatul activităţii sale profetice la Ninive: salvarea tuturor locuitorilor, mici şi mari, oameni şi animale. Dar pentru ce această salvare a lui Ninive, consecinţă a milostivirii Dumnezeului lui Israel, îl duce pe Iona la disperare până acolo încât vrea să moară? Trebuie amintit că împreună cu profetul Iona istoric, menţionat în cartea a doua a Regilor, suntem în prima jumătate a secolului al VIII-lea. Ei bine, în 722, jumătate de secol după misiunea imaginară a lui Iona la Ninive, asirienii încep o campanie împotriva Israelului. Căinţa lor n-a durat îndelung. Pornesc războiul împotriva lui Israel şi distrug Samaria, capitala sa. Salvând Ninive de la dezastru prin activitatea sa de profet, Iona nu este un complice involuntar al nenorocirii care loveşte acum însăşi ţara sa Israel?
Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de trăsăturile comice ale cărţii lui Iona, cum ar fi vestitul peşte mare care-l înghite şi-l vomează pe profet. Comicitatea istoriei este mijlocul pe care autorul l-a ales pentru a transmite măreţia mesajului: milostivirea Dumnezeului lui Israel depăşeşte graniţele Israelului, chiar şi atunci când asta pune în pericol poporul preaiubit de Dumnezeu. Isus simte o stimă deosebită faţă de profetul Iona. Mai degrabă se identifică cu el decât cu Moise. Refuză să dea un "semn din cer" destinat să vestească şi să demareze o nouă eliberare a Israelului după modelul fugii din Egipt, şi promite "semnul lui Iona" (Mt 16,1-4), opusul unui anunţ de victorie în care Israel ar triumfa asupra duşmanilor săi. În diferite parabole ale lui Isus se regăseşte tema pericolului sau a nedreptăţii care pot să însoţească milostivirea. Istoria fiului risipitor (Lc 15,11-32) celebrează milostivirea în manieră de neuitat. Văzându-l pe fiul său care se întoarce de departe, bătrânul tată este mişcat de compasiune. Îi iartă imediat totul. Fiul care credea că se întoarce pentru a fi numai un servitor, este primit ca fiu. Însă Isus dă tot atâta atenţie fratelui mai mare. El nu se întoarce de departe, ci numai de la munca de pe ogor. Refuză să participe la ospăţul organizat pentru întoarcerea fratelui. De fapt a înţeles imediat ceea ce este în joc: explozia de milostivire a tatălui său a făcut ca familia, într-o clipire, să piardă jumătate din bunuri.
În acea vreme patrimoniul familial era gestionat de tatăl, dar era proprietate a tuturor bărbaţilor din familie. De aceea tatăl poate să spună fiului mai mare: "Toate ale mele sunt ale tale" (Lc 15,31). Şi pentru aceasta fiul mai mic a putut să ceară partea care i se cuvenea când tatăl încă trăia. Luând partea sa, fiul mai mic crede că nu se va mai întoarce niciodată, ştie că nu mai are drept la patrimoniul familial. Însă la întoarcerea sa, tatăl îl reintegrează ca moştenitor, inelul pe care i-l pune în deget este semnul acestui lucru. Fratele mai mare trebuie atunci să reîmpartă toate cu fratele mai mic. Nu este corect. Plecarea fiului cadet înjumătăţise patrimoniul familial. Acum explozia de milostivire a tatălui împarte încă o dată în două ceea ce rămâne. Se înţelege că fratele mai mare se simte lezat, cu atât mai mult că, aşa cum îi spune tatălui, patrimoniul s-a menţinut tocmai graţie muncii sale asidue.
În parabola lucrătorilor de la a unsprezecea oră (Mt 20,1-16), milostivirea stăpânului viei nu nedreptăţeşte pe nimeni. Dar se simte oricum o senzaţie de nedreptate. Cu lucrătorii pe care-i tocmeşte de dimineaţă devreme stăpânul se înţelege cu un dinar pe zi. Apoi îi asigură pe ceilalţi, pe care-i asumă în cursul zilei, că le va da "ceea ce este drept". Seara, ultimii care au lucrat numai o oră sunt primii care primesc plata: un denar, o plată mai mult decât generoasă pentru o oră de muncă. Aceia care au lucrat toată ziua îşi freacă mâinile văzând că stăpânul plăteşte bine. De aceea dezamăgirea lor este şi mai mare atunci când primesc un singur dinar ca şi ceilalţi. Oricât ar încerca stăpânul să le amintească lor că acordul a fost onorat, generozitatea sa este nedreaptă. Poeta din Burgogne Marie Noël, care era o femeie cu o spiritualitate profundă dar cu picioarele pe pământ, n-a putut să nu-şi imagineze continuarea istoriei: ziua următoare, dimineaţa devreme, stăpânul iese în căutare de lucrători dar nu se prezintă niciunul. Şi nici la ora 9. Şi nici la amiază. Milostivirea poate să pună în pericol economia.
Isus face din milostivirea lui Dumnezeu cheia învăţăturii sale despre porunci: "Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv" (Lc 6,36). Predica de pe munte conţine tot acest apel la milostivire sub o formă un pic diferită: "Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt5,48). Desăvârşire aici este sinonim cu milostivire. În învăţătura sa nouă despre vechile porunci, Isus deschide poruncile din lege la plinătatea dreptăţii care este milostivire. Dar pentru a înţelege, Isus confirmă formal exigenţa de dreptate: "Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc" (Mt 5,17). Unele fapte sau cuvinte ale sale putea face să se creadă că va desfiinţa exigenţele legii. El dezminte. Isus nu desfiinţează legea, nu se îndepărtează de dreptate în direcţia nedreptăţii. Se îndepărtează de fapt de dreptate, dar în celălalt sens. "A împlini Legea şi Profeţii" înseamnă a se îndepărta de o dreptate rigidă în direcţia a ceea ce nu este mai puţin decât drept, ci a ceea ce este mai mult decât drept. "Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,20). Dreptatea la care tind Legea şi Profeţii poate să abunde mai mult sau mai puţin: Isus învaţă drumul unei dreptăţi supraabundente. Trage într-o dinamică ce lărgeşte "logica echivalenţei" regulii de dreptate până ajunge la o "logică a supraabundenţei" (Paul Ricoeur). Conform capitolului 5 din Matei, Isus a reluat şase porunci din Lege pentru a face să reiasă promisiunea de dreptate supraabundentă conţinută în ele şi astfel să "împlinească" Legea.
Ultimele două învăţături se referă mai specific la tema milostivirii. "Aţi auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar, dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două. Celui care îţi cere, dă-i, şi nu întoarce spatele celui care vrea să ia de la tine cu împrumut" (Mt 5,38-42). "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" este legea, exigenţa de echivalenţă. Legea talionului marchează un progres faţă de nedreptate, fie faţă de cea care constă în a lăsa delictul nepedepsit fie faţă de cea care constă în a rupe doi dinţi celui care a rupt unul. Isus n-a venit să desfiinţeze exigenţa de dreptate. Există situaţii în care, înainte de a putea să ne depărtăm de dreptate în direcţia milostivirii, este nevoie înainte de toate să ne îndepărtăm de nedreptate pentru a ne apropia de dreptate. Însă Isus invită să mergem mai departe: "Eu însă vă spun să nu vă împotriviţi celui rău". Această învăţătură nu este o lege nouă. Dacă ar fi fost una nouă, cei care credeau că Isus a venit pentru a desfiinţa Legea ar fi avut dreptate. Isus nu promulgă legi ci învăţătura sa creează breşe prin care să facă să intre năvalnic împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa supraabundentă. Cu trei exemple, ilustrează ceea ce înţelege cu "a nu se împotrivi celui rău". Înainte de toate palma: dacă unul te loveşte pe obrazul drept, legea - "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, palmă pentru palmă" - permite să se dea înapoi palma, dar interzice să se lovească de două ori sau mai tare. Când o palmă este dată înapoi pentru o singură palmă cu aceeaşi intensitate, lucrul cel mai care li se poate întâmpla părţilor aflate în conflict este să fie egale. Dar este un echilibru aşa de greu de obţinut încât în general lucrurile nu se opresc aici, şi reacţia, deşi corectă, este urmată de un nou act de violenţă, şi aşa mai departe. Propunerea lui Isus de a întoarce obrazul celălalt poate avea două rezultate. Primul este că, în loc de o palmă, victima să primească două palme. Al doilea este ca acest gest neverosimil să-l descumpănească pe agresor până acolo încât să-l facă să ezite. Cursul normal al evenimentelor, lanţul violenţei, este întrerupt pentru o clipă. În breşa deschisă astfel poate să se întâmple ceva neaşteptat. Propunerea extravagantă de a întoarce obrazul celălalt nu este o adevărată poruncă, ci o invitaţie la creativitate.
Celelalte două exemple sunt de acelaşi tip: nu porunci, ci propuneri. Ce lege ar putea să ceară ca un datornic, celui care îi cere tunica pentru a plăti o datorie să dăruiască şi mantia? Gestul pe care Isus îl imaginează este un mod riscant şi creativ de a răsturna regula dreptăţii. Riscant deoarece creditorul ar putea să accepte oferta şi să ia tunica şi mantia. Dar s-ar putea întâmpla şi ca, văzându-l pe datornicul său despuiat de toate hainele sale, să înţeleagă cruzimea inflexibilităţii sale şi să şteargă datoria. Şi iată învăţătura principală a lui Isus cu privire la dreptatea supraabundentă. "Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută" (Mt 5,43-44). S-a afirmat adesea că porunca spune numai "să-l iubeşti pe aproapele tău". De ce Isus adaugă "să-l urăşti pe duşmanul tău"? În limba biblică "a urî" adesea înseamnă simplu "a nu iubi". "Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău" vrea să spună aşadar: "Să ştii să distingi între poporul tău şi duşmanii care-l ameninţă". Isus nu desfiinţează nici această poruncă. Iubirea faţă de aproapele implică uneori refuzul de a face bine duşmanului. Din lealitate faţă de poporul său Israel profetul Iona refuză să meargă ca să predice la Ninive. Şi totuşi Isus spune: "Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută". Cu alte cuvinte: faceţi ca Iona când nu acţionează pe baza propriei judecăţi ci pe baza pe ceea ce Dumnezeu îi spune să facă. Pentru a justifica propunerea sa de a-i iubi pe duşmani Isus nu are argumentări umane; nu poate decât să facă referinţă la Dumnezeu: "ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45).
Această învăţătură a lui Isus este în acelaşi timp luminos şi scandalos. Ce este mai frumos decât generozitatea lui Dumnezeu care nu exclude pe nimeni de la binefacerile sale? Dar bunătatea sa este şi un scandal. Pentru ce nu pune capăt manevrelor celor răi şi ale celor nedrepţi? Fidel faţă de milostivirea sa faţă de limite, preferă să rişte precum Isus care-i cheamă pe discipoli. Şi Dumnezeu plăteşte scump milostivirea sa. Cruţându-i pe duşmanii lui Israel, ca în istoria lui Iona, plânge asupra poporului său predilect învins şi în exil. Dăruind binefacerile sale fie celor răi fie celor buni, aşa cum Isus a revelat, nu intervine nici pentru a-i opri pe cei care-l ucid. Milostivirea sa are un preţ al său şi pe Dumnezeu l-a costat moartea Fiului. Milostivirea cauzează nedreptăţi reale sau aparente. Însă Dumnezeu îndrăzneşte milostivirea periculoasă, pentru că are în minte mântuirea tuturor oamenilor. Milostivirea lui Dumnezeu, care l-a costat scump, a obţinut mântuirea lumii. Şi se întâmplă că milostivirea fiilor săi care îi expune la risc şi uneori comportă nedreptăţi, obţine ceea ce este drept acolo unde dreptatea singură ar eşua.
(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu