De Romano Penna
Cu privire la instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo, despre tema post mortem şi a înmormântării, din punctul de vedere al unei teologii biblice, se pot face trei consideraţii simple.
Prima se referă la antropologia tipică a credinţei creştine. Este deosebit de semnificativă definiţia pe care filozoful platonic Celsus pe la sfârşitul secolului al II-lea o dădea despre creştini şi care în realitate era o acuză împotriva lor, adică faptul că ei sunt filosomatoi, "iubitori ai trupului" (în Origene, Contra Celsum, 7, 36); în schimb, conform lui, se poate ajunge la Dumnezeu numai prin intermediul sufletului. În afară de posibila semnificaţie exclusiv fizicistă a adjectivului, definiţia este pertinentă, care confirmă afirmaţia creştinului Tertulian puţin posterior, conform căruia Caro cardo salutis, "carnea-corporeitatea este fundamentul mântuirii" (Despre înviere, 8, 2). De fapt, chiar la nivel de antropologie versantul cultural atât ebraic cât şi creştin, care aici este în acord, se diferenţiază în mod iremediabil de cel grec, şi credinţa în înviere este dovada cea mai evidentă.
Este sigur că după Biblie trupul nu corespunde deloc "închisorii" de amintire platonică (cf. Cratilo, 400c), aşa cum confirmă un minim de filologie. De fapt Biblia greacă numită Septuaginta foloseşte pe larg termenul soma, dar pentru a traduce treisprezece cuvinte din originalul ebraic. Printre ele, cel care se apropie cel mai mult este basar, "carne" (desigur nu în sensul fiziologic sau alimentar), care îl indică pe om în caducitatea sa radicală, deşi cu nuanţe semantice ample. Corespunzător lipseşte în ebraică un cuvânt care să indice fie sufletul în sensul platonic de psyche drept componentă a unei antropologii bipartite, fie în sensul aristotelic de nous ca minte raţională. Este foarte adevărat că ebraica biblică, în timp ce ignoră un cuvânt precis corespunzător lui "trup" (vieţuitor), are în schimb cinci cuvinte pentru a spune "suflet", între care termenii cei mai apropiaţi sunt nefes, "fiinţă vie, viaţă", şi ruah, "respiraţie, duh"; dar ele indică numai aspecte diferite ale unicei condiţii umane, dintre care primul se contrapune mai degrabă morţii, iar al doilea cărnii. Sfântul Paul afirmă că "dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Cu asta apostolul voia să spună, nu numai că ar fi vrednic de milă cel care se încredinţează unui Cristos incapabil să dea un viitor vieţii noastre, ci şi că apartenenţa la El nu poate să fie numai cu caracter spiritual pentru că în schimb implică întreaga identitate personală a individului, care cuprinde drept co-esenţială dimensiunea sa corporală.
În al doilea rând credinţa creştină cuprinde proiectarea spre o înviere viitoare. Şi aceasta va avea loc, nu numai graţie puterii generic dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, ci mai ales în virtutea învierii lui Isus Cristos din morţi cu puterea Duhului Sfânt. De aceea învierea lui Isus furnizează promisiunea, garanţia, exemplu şi primiţia învierii universale, care de aceea poate fi considerată ca o "extindere a învierii lui Isus la întregul neam omenesc" (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoare despre unele chestiuni referitoare la escatologie, 17 mai 1979, nr. 2). În mod mai specific, conform celei de-a patra Evanghelii, Isus personal spune că este "învierea şi viaţa" (In 11,25). Aşadar trebuie precizat că aspectul concret al învierii finale derivă nu numai din împărtăşirea unei idei tipice din ebraism, ci mai ales din obiectivitatea şi din realismul învierii lui Cristos, aşa cum a fost mărturisită imediat de apostoli şi transmisă tuturor credincioşilor.
Aşadar, la rândul său evenimentul pascal trăit de Isus Cristos implică o componentă de eficacitate şi de dublare pentru toţi ceilalţi morţi. Mai ales sfântul Paul insistă în mod repetat asupra acestei dimensiuni cristologice a învierii finale, nu numai pentru a spune că "va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi" (Fap 24,15), ci mai ales pentru a afirma că "acela care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare" pentru ca "el să fie primul născut între mulţi fraţi" (Rom 8,11.29), aşa încât "el este începutul, primul născut dintre cei morţi" (Col 1,18), şi "dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el" (1Tes 4,14). Mai ales apostolul dedică temei întregul capitol 15 din Prima Scrisoare către Corinteni, unde printre altele citim: "Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. (...) Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă. (...) Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul celui ceresc" (1Cor 15,13-14.20-22.49).
În al treilea rând, şi mai ales, există o realitate care diferenţiază în mod inevitabil creştinismul de credinţa ebraică originară şi împărtăşită în înviere, ştiind printre altele că ebraismul ortodox interzice incinerarea răposaţilor. Este vorba despre faptul că pentru creştin nu trebuie aşteptat sfârşitul timpurilor sau chiar şi numai moartea individuală pentru a trăi comuniunea cu Cristos, deoarece aceasta începe deja încă de acum. Se vede asta prevestită în cuvintele lui Isus pământesc când se adresează celui care ar vrea să-l îngroape pe tatăl său înainte de a merge ca să-l urmeze: "Urmează-mă şi lasă morţii să-şi îngroape morţii" (Mt 8,22), ca şi cum ar spune că moartea cu respectiva îngropare este secundară faţă de implicarea personală a urmării lui Isus. Dar mai ales credinţa pascală accentuează această dimensiune identitară a creştinului. Se găseşte exprimat acest lucru cu toată claritatea posibilă în scrisorile sfântului Paul. De fapt, apostolul afirmă că deja începând de la botez "suntem sădiţi într-o moarte asemănătoare cu a lui" (Rom 6,5), aşa încât poate să spună: "nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). În altă parte se citeşte chiar că împreună cu Cristos nu numai "suntem înmormântaţi cu El prin Botez", ci "am şi înviat, prin credinţă, împreună cu el" (Col 2,12) şi chiar că "Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus" (Ef 2,6). Chiar în scrisorile pauline se vorbeşte în mod repetat despre cel botezat ca "om nou" (Ef 2,15; 4,24). În amonte este discursul despre creştin ca "nouă creatură" (2Cor 5,17; Gal 6,15) caracterizat de o "noutate a vieţii" (Rom 6,4), care se deschide asupra cotidianităţii fiecăruia. Tocmai această noutatea este "partea cea mai bună care nu va fi luată", aşa cum spune Isus despre Maria surorii Marta (Lc 10,42). Rămâne determinantă referinţa la Isus Cristos, pentru că numai numele său este "numele nou" dat creştinului conform Apocalipsului (2,17; 3,12). Şi dacă în altă parte se citeşte o polemică paulină împotriva celui care susţine că "învierea a şi avut loc" (2Tim 2,18), e vorba numai despre o aversiune faţă de teza gnostică după care ar trebui să se considere negativă corporeitatea pentru a afirma un pur spiritualism de tipar grec; dar rămâne fermă dimensiunea reală chiar dacă ascunsă a omului "nou", care este astfel numai în perspectiva credinţei în afară de conduita ulterioară şi coerentă a vieţii morale.
În concluzie, rămâne clară şi indiscutabilă demnitatea trupului uman, pe care înmormântarea prin înhumare o evidenţiază mai mult. Dar este la fel de clar că demnitatea creştinului nu se poate reduce numai la dimensiunea corporală, a cărui rezultat final va comporta fără îndoială o transformare: "se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în ruşine şi se învie în mărire; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup firesc şi învie un trup spiritual, căci dacă există un trup firesc, există şi unul spiritual" (1Cor 15,42-44). Criteriul pentru a distinge viitorul de prezent nu este o simplă reflecţie filozofică - eventual anti-platonică - şi cu atât mai puţin o simplă practică de înmormântare, ci este modelul cristologic al învierii, aşa încât "fie că trăim fie că murim ai Domnului suntem" (Rom14,8). Într-un cuvânt, nu contează numai ceea ce se depune în mormânt ci ceea ce rezultă nu numai ca depăşire a vieţii istorice, ci şi, conform credinţei creştine, ca o continuitate a sa, inovatoare asupra planului fizic dar neîntreruptă asupra planului spiritul.
(După L'Osservatore Romano, 8 noiembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
