Generaţii de catolici au admirat această sfântă, numită „Mica Floare”, şi au găsit în scurta ei viaţa mai multă inspiraţie pentru propriile vieţi decât în tomuri întregi ale teologilor, deşi a murit la doar 24 de ani, după ce trăise în mănăstirea carmelitană mai puţin de 10 ani. Nu a fost niciodată plecată ca misionară, nu a fondat nici un ordin religios, nu a împlinit niciodată lucrări măreţe. Unica carte scrisă de ea, publicată după moartea ei, a fost o scurtă versiune a jurnalului său, numit „Istoria unui suflet”.
Tereza se naşte la 2 ianuarie 1873 şi este fiica mezină a unei familii cu nouă copii, din care au trăit cinci fete. Louis Martin şi Zelie Guerin, viitorii ei părinţi, îşi doriseră din copilărie să-şi dedice viaţa doar slujirii lui Dumnezeu, dar intrarea in mănăstire le-a fost zădărnicită. Ca un act de consolare şi sacrificiiu, tânăra Zelie îşi va consacra toţi copiii lui Dumnezeu, ofrandă pe care Dumnezeu o va accepta: patru copii vor muri de mici, restul de cinci, vor intra în mănăstire.
Tereza este un copil precoce, voluntar si încăpăţânat. Toţi copiii sunt crescuţi în respectul practicilor religioase şi al iubirii de Dumnezeu. Pentru a-i place lui Dumnezeu, la patru ani, Tereza ia hotarârea de a-şi supune caracterul voluntar: să fie umilă, să nu se plângă de nedreptăţi, să tacă în loc să se apere. Tot atunci moare mama ei şi acest şoc va marca întreaga ei viaţă, pentru că de atunci se conturează destinul ei: se joacă de-a mănăstirea, construieşte altare în tăcere şi rugăciune. La 11 ani, fără să îşi dea seama, începe să-şi dezvolte obiceiul rugăciunii mentale.
Intră în mănăstire la 15 ani, după ce făcuse demersuri până la Papa Leon al XIII-lea; acesta aprobă intrarea ei ca novice în Mănăstirea Carmel din Lisieux. Condiţiile de existenţă în mănăstire erau foarte dure: un pat într-o chilie neîncălzită niciodată, două mese fără carne pe zi, şase ore de rugăciune, cinci ore de muncă, reculegere, tăcere…
Curând o copleşeşte o mare secetă sufletească, o perioadă de suferinţă îngrozitoare, încât afirma: „Isus nu prea face multe pentru a întreţine dialogul nostru.” Era atât de zdrobită de supărare încât adesea adormea în timpul rugăciunii. Se consola singură spunând că mamele îşi iubesc copiii când adorm în braţele lor, deci şi Dumnezeu o iubeşte atunci când adoarme în timpul rugăciunii.
Ştia că în calitate de călugăriţă carmelitană, ea nu va fi niciodată capabilă să împlinească fapte mari. „Iubirea se dovedeşte prin fapte, deci cum voi putea eu să-mi arăt iubirea? Faptele măreţe îmi sunt interzise. Singura cale de a-mi dovedi iubirea este prin a împrăştia flori, iar aceste flori sunt oricare mic sacrificiu, fiecare privire fugară ori cuvânt, făcând chiar şi cea mai mică acţiune din iubire.” Ea nu pierdea nici o şansă de a face un sacrificiu, indiferent cât de mic ar fi fost. Zâmbea surorilor care nu îi plăceau. Mânca orice i se dădea, fără să se plângă – astfel încât adesea i se dădeau cele mai rele resturi. Odată a fost acuzată că ar fi spart o vază, deşi nu era vinovată. În loc să se dezvinovăţească, ea s-a aruncat în genunchi şi a cerut iertare. Aceste mici sacrificii o costau mai mult decât cele mari, pentru că acestea nu erau cunoscute de ceilalţi. Nimeni nu i-a spus cât era de minunată pentru aceste mici umilinţe şi fapte bune secrete.
Atunci când Paulina a fost aleasă Superioară a Carmelului din Lisieux, ea i-a cerut Terezei un ultim sacrificiu. Din cauza regulilor de organizare a mănăstirii, multe surori s-au temut că familia Martin va pune stăpânire pe mănăstire. De aceea Paulina i-a cerut Terezei să rămână novice, pentru a domoli temerile celorlalte călugăriţe, că cele trei surori vor conduce pe toată lumea. Aceasta a însemnat că ea nu va fi niciodată călugăriţă deplină, că ea va trebui întotdeauna să ceară permisiunea pentru orice făcea. Acest sacrificiu a fost puţin îndulcit atunci când a intrat în mănăstire şi Celina, după moartea tatălui lor. Patru dintre surori erau acum din nou împreună.
Tereza a continuat să se îngrijoreze despre modul în care ea putea să atingă sfinţenia, în viaţa pe care o ducea. Ea nu se mulţumea doar să fie bună, ea voia să fie sfântă. Se gândea că trebuie să existe o cale şi pentru oamenii care trăiau ascunşi, vieţi mărunte, ca şi a ei. „Am dorit întotdeauna să devin o sfântă. Din păcate, atunci când m-am comparat pe mine însămi cu sfinţii, am găsit mereu că între sfinţi şi mine există aceeaşi diferenţă care există între un munte şi un grăunte de nisip, călcat în picioare de trecători. În loc să mă descurajez, mi-am spus: Dumnezeu nu m-ar face să doresc ceva imposibil, deci, în ciuda micimii mele, pot să năzuiesc că voi deveni sfântă. Să devin mai mare îmi este imposibil. Trebuie să mă suport aşa cum sunt cu toate imperfecţiunile mele. Dar vreau să caut mijlocul de a merge în cer pe o cale mică şi foarte dreaptă, foarte scurtă, o cale mică şi cu totul nouă.”
„Suntem într-un secol al invenţiilor; acum nu trebuie să te mai osteneşti să urci treptele unei scări, la cei bogaţi ascensorul rezolvă avantajos situaţia. Şi eu aş vrea să aflu un ascensor ca să mă urc la Isus, pentru că sunt prea mică pentru a urca scara abruptă a desăvârşirii. Atunci am căutat în cărţile sfinte ceva despre obiectul dorinţei mele, ascensorul, şi am putut citi aceste cuvinte ieşite din gura Înţelepciunii Eterne: Dacă cineva este mic de tot să vină la mine. (…) ascensorul care trebuie să mă urce la cer sunt braţele tale, o Isuse! Pentru aceasta n-am nevoie să cresc, din contră trebuie să rămân măruntă, să devin din ce în ce mai măruntă.”
Îşi făcea griji în ceea ce priveşte vocaţia ei: „Simt în mine vocaţia la preoţie. Am vocaţia apostolatului. Martiriul a fost visul tinereţii mele, şi acest vis a crescut împreună cu mine. Privind la trupul mistic al Bisericii, am dorit să mă văd în ei toţi. Milostivirea mi-a dat cheia vocaţiei mele. Am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă arde de Iubire. Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile, că Iubirea era totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi locurile … într-un cuvânt, că era eternă! Atunci, în delirul bucuriei mele, am strigat: O, Isuse, Iubirea mea… mi-am găsit în sfârşit, vocaţia … Vocaţia mea este Iubirea!”
Când o adversară a fost aleasă Maică Superioară, au izbucnit noi temeri politice şi comploturi. Poate că îngrijorarea faţă de surorile Martin nu era exagerată. În această mică mănăstire, ele reprezentau o cincime din populaţie. Cu toate acestea, deşi Tereza era o novice perpetuă, au însărcinat-o să răspundă de celelalte novice.
Apoi, în 1896, ea a avut prima hemoptizie. A continuat să muncească fără să spună nimănui nimic, până când, un an mai târziu, ea a devenit atât de bolnavă, încât toată lumea ştia. Cel mai rău era că şi-a pierdut veselia şi încrederea şi că simţea că va muri tânără, fără să lase nimic în urma ei. Deja Paulina îi ceruse să-şi scrie memoriile într-un jurnal, şi ea îi ceru să continue – astfel vor avea ceva să răspândească despre viaţa ei, după moarte.
Durerile ei erau atât de mari încât ea a spus că dacă nu ar fi avut credinţă, ea şi-ar fi curmat zilele fără ezitare. Dar ea a încercat să rămână zâmbitoare şi veselă şi a reuşit atât de bine acest lucru încât unii gândeau că ea doar se preface că este bolnavă. Unicul ei vis privind munca pe care o va face după moarte, era să-i ajute pe cei de pe pământ. „Mă voi întoarce”, spunea ea. „Raiul meu îl voi petrece pe pământ”. A murit în 30 septembrie 1897, la vârsta de 24 de ani. A simţit că asta era o binecuvântare, că Dumnezeu a lăsat-o să trăiască exact până la această vârstă. A simţit întotdeauna că avea o vocaţie de a fi preot, şi a simţit că Dumnezeu a lăsat-o să moară la vârsta la care ar fi fost sfinţită preot, dacă ar fi fost bărbat, deci nu ar fi trebuit să sufere.
După moartea ei în mănăstire, totul a revenit la normal. O călugăriţă a comentat că nu era nimic de spus despre Tereza. Dar Paulina a adunat scrierile Terezei şi a trimis 2000 de copii la alte mănăstiri. Dar „Calea cea mică” a Terezei, a încrederii că Isus o va face sfântă, bazată pe sacrificii zilnice, în locul faptelor măreţe, a chemat mii de catolici, şi nu numai, care încercau să găsească sfinţenia în viaţa obişnuită. În mai puţin de trei ani, familia Martin a trebuit să se mute din cauză că notorietatea ei era atât de mare, şi începând cu 1925, Tereza a fost canonizată.
Sfânta Tereza de Lisieux, alături de sfântul Anton de Padova sunt cei mai mari făcători de minuni. Alături de Sfânta Ecaterina de Siena şi Sfânta Tereza de Avila, Sfânta Treza de Lisieux a fost declarată Doctor al Bisericii Universale. Din cei 33 de Doctori declaraţi de-a lungul timpului, ele sunt singurele femei.
Tereza de Lisieux este şi una dintre sfinţii patroni ai misiunilor. Nu pentru că s-ar fi dus vreodată undeva, ci pentru iubirea ei specială pentru misiuni, şi pentru rugăciunile şi scrisorile pe care le-a făcut pentru a-i sprijini pe misionari. Asta ne aminteşte, nouă, tuturor, care simţim că nu putem face nimic, că lucrurile mărunte sunt cele care permit creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Dănuţa Peculea
