În perioada 15-16 septembrie 2016, la Mânăstirea Fraților Carmelitani Desculți de la Ciofliceni, a avut loc, sub păstorirea Preasfințitului Episcop Mihai, întâlnirea preoților din Eparhia „Sfântul Vasile cel Mare” de București.
După o scurtă întâlnire în care s-au discutat probleme administrative, părintele Tarcisio Favaro OCD a vorbit despre sarcina preotului ca imitator al lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, coborât mai jos decât orice putere de imaginație. O învățătură despre speranță și curaj într-un context de secularizare accelerată pe care și preoții prezenți l-au semnalat cu îngrijorare. Dar tocmai această umilire a Domnului, iubire care îl face să acționeze și astăzi prin slăbiciunea omului, trebuie să fie reperul unui preot al acestui început de mileniu. Chiar dacă vremurile sunt potrivnice credinței, preotul nu trebuie să cedeze, punându-și problema responsabilității pentru oamenii din jur și întrebuințându-și talanții pentru a gândi noi căi de acțiune și pentru a-și sacrifica timpul pentru mântuirea sufletelor.
Cuvântul de a doua zi al părintelui Tarcisio a făcut un portret al Bisericii, în cele două ipostaze ale sale: Maria, icoană a ascultării, și Petru, simbol al autorității. Dacă Maria se face „transparentă” lucrării lui Dumnezeu, acceptând voința Sa fără „negocieri”, Petru e figura bărbatului generos, simpatic, năvalnic care greșește tocmai dintr-un simț al carității voluntariste, cazone, masculine. Isus nu trebuie să moară pentru că… nu ar fi drept, ar fi absurd în orice calcul al moralei umane. Iar când El se lasă în mâinile ucigașilor fără opoziție, Petru îl trădează, declară că nu îl cunoaște. E un Petru „vechi”, idealist, care vrea să facă multe, să vadă roade, să își poarte învățătorul către o victorie zdrobitoare asupra dușmanilor. Eșecul lui Isus devine jenant pentru Petru, care se „strecoară”, se „orientează” și se pierde în mulțime. Or, aici avem imaginea preotului contemporan, animat de orgoliu masculin, de idei mari, de planuri al căror eșec îl aruncă apoi în deznădejde, resentiment, plafonare. În câțiva ani, în locul celui care dorea să fie ca Ioan-Maria Vianney ne putem trezi cu popa nost’, preot de duminică, omul predicilor mieroase, în criză de idei, amorțit într-un orizont apăsător.
Dar noul Petru se știe iertat, iubit, dar și interogat radical: Mă iubești mai mult decât aceștia? Apostolul răspunde cu exces unui suprem exces: al Iubirii divine. Merge mai departe, seamănă, umblă, bate la uși, insistă. El nu e optimist, nu așteaptă o îmbunătățire în timpul vieții sale, ci are speranță, crede într-un rod care s-ar putea vedea doar la sfârșitul vremurilor. Și nu e neapărat un exces al eforturilor, ci al încredințării inimii sale inimii lui Isus, Preot și Jertfă. Nu vezi roade în pastorație? Foarte bine, laudă-l pe Dumnezeu permanent, laudă-l și pentru acest timpuri de purificare și continuă să pescuiești suflete pentru Isus, nu pentru planuri pastorale și registre parohiale. Și dacă momentan nu mai ai pe cine să pescuiești, adu întreaga lume, din toate timpurile, la altarul liturghiei!
Au fost schimburi vii de idei, impresii, sugestii. E nevoie de vocații la preoție, de comuniune, de întreținerea permanentă a focului interior al credinței, de ascultare și disponibilitate. Să ne rugăm și să oferim jertfe spirituale pentru episcop și preoții noștri!