Lumea creștină se bucură că Maica Tereza de Calcutta a fost ridicată în rândul sfinților. Nu toți împărtășesc aceste sentimente. Fundamentalistă, bigotă, promovatoare a unui status-quo al sărăciei și al subdezvoltării, ipocrită, falsă, animată doar de dorința de a ieși în lumina reflectoarelor: toate aceste calificative și multe altele le-am spicuit în aceste zile în care Internetul a fost invadat, pentru câteva ore trecătoare, de ultimul subiect la ordinea zilei: canonizarea unui laureat Nobel pentru pace.
De la reviste feministe care luptă pe baricadele avortului, până la pagini cu citate din „guru” New-Age precum Osho, porția de noroi aruncată în obrazul noii Sfinte arată că sentința lui Isus rămâne etern valabilă: Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi. (Ioan 15, 18). Semnul adevărat al discipolului lui Hristos este prigoana pentru numele lui Dumnezeu.
Este incredibil cât de contradictorii pot fi acuzațiile. Unii creștini mai zeloși o acuză că nu a făcut destule convertiri și că i-a lăsat pe hindușii adunați de pe marginea drumului să își dea sufletul în religia lor; alții, că, dimpotrivă, a spălat pe creier copiii indieni culeși de pe marginea drumului, impunându-le catolicismul. Unii contabilizează banii pe care i-a adunat pentru opera ei de binefacere în locuri de muncă pentru săracii din Calcutta (Oare nu s-ar fi putut vinde mirul acesta cu 300 de dinari…). Alții, că de fapt nu a ajutat cu nimic și că a înrăutățit starea celor pe care i-a asistat. Unii susțin că a alergat după popularitate acceptând premiul Nobel; alții, că nu a făcut nimic concret cu acest premiu pentru ca să schimbe cu adevărat societatea în care a trăit.
În romanul Frații Karamazov, Dostoievski imaginează, în scena Marelui Inchizitor, un nou proces adus lui Isus: una dintre acuzații este că Isus, refuzând transformarea pietrelor în pâine la ispitirea din pustiu, distruge șansa omenirii de a avea acces la bunăstarea materială, făcând-o să alerge după pâinea spirituală, accesibilă, în viziunea Marelui Inchizitor, doar unei elite, în timp ce majoritatea lumii nu va cunoaște o altă fericire decât strict cea legată de ceea ce e trupesc.
Iată că și Maicii Tereza i se reproșează, sub o altă formă, aceeași vină: de a nu fi eradicat sărăcia din lume, de a nu fi transformat totul în pâine materială – acea grijă sufletească, acea delicatețe, acel respect al demnității aproapelui aflat în nevoie, în care locuiește Hristos. „Mi-e sete”, scrie în toate capelele Misionarelor Carității, iar setea lui Dumnezeu se potolește cu iubire. Doar El poate evalua la adevărata valoare fiecare „pahar cu apă” dat unuia dintre aceștia mici.
Citind acuzațiile aduse Sfintei, mai întâi m-am revoltat: oare măcar unul din cei care o critică a trăit o zi în pielea ei, făcând ce făcea Maica Tereza? Apoi am înțeles că, de fapt, nici mulți din cei care o admiră nu ar putea să trăiască o zi în locul ei. Esența Maicii Tereza e greu de înțeles, dacă mai luăm în calcul și încercările ei spirituale, cunoscute de și mai puțini.
De aceea, Maica Tereza de Calcutta nu are nevoie de o apologie. Semn al contradicției, ca Isus, trece prin lume, lăsând lumina ei să strălucească, pentru cei care au ochi să o vadă.
Oana Viviana Dimcev
