Când copilul începe să vorbească, el vede că fiecare dintre cuvintele sale este în măsură să mobilizeze o întreagă armată. Dacă spune "lapte", de exemplu, mama îl îmbrățișează cu afecțiune sau fuge în bucătărie sau îşi trimite soțul în cel mai apropiat magazin pentru a cumpăra ceea ce e nevoie. Totul începe să se miște în momentul în care copilul deschide gura. "Lapte", în acest caz, este pentru el un cuvânt magic. Dacă spune "tata", un om iese în viteză din baie, doar cu un prosop în jurul brâului și având încă spumă de barbă pe faţă pentru a veni imediat lângă pătuțul lui.
Vine însă o zi, în care cuvintele nu mai au aceeaşi putere. Spune "ciocolată" și mama începe să-l mustre: "Ciocolată? Nici vorbă? "
Aşa se naşte mânia. Copilul nu mai e un mag al cuvintelor. S-a terminat cu cuvintele-talisman, vrăjile nu mai funcționează. Și oare dacă ar rosti vraja cu un pic mai multă putere? Acesta este momentul în care se decide utilizarea unui alt instrument: cuvântul agresiv. Copilul nu mai spune încet "Ciocolată, mama", ci strigă: "Ciocolata! Vreau ciocolată! ", pentru a vedea dacă acesta funcționează. Dar nu funcționează.
Iată cum încep “Memoriile” scriitorului american Paul Bowles (1910-1999): "Îngenunchind pe un scaun ... am contemplat obiectele din vitrină. În stânga unui ceas din aur era o cană din cositor. Uitându-mă la ea pentru o vreme, am pronunţat cuvântul "cană". "Cană", am repetat. Dar nu s-a întâmplat nimic. Cana, bineînţeles, nu s-a mișcat”. Copilul ce era Paul Bowles a făcut o descoperire extrem de importantă: nu este suficient să invoci ceva pentru a-l poseda. Cuvântul lui nu era atât de puternic pe cât credea.
Apare furia, aşadar, atunci când persoana constată că nu mai este centrul lumii sau buricul universului; că indiferent de dorințele sale, planeta și creaturile ce o locuiesc îşi urmează cursul normal.
Furia este fiica mândriei? Poate. În orice caz, este fiica impotenţei. Omul furios ar vrea, precum şeful unei armate puternice, să readucă universul la acel moment glorios în care el era centrul lumii. Văzând că acele cuvinte magice nu mai functionează, încearcă prin ordine militare sau cu biciul. Şi această nouă încercare, pe termen lung se dovedeşte inutilă. Din păcate, lucrurile nu se vor mai întoarce niciodată aşa cum erau în leagăn!
Când vede că nici măcar strigând nu se întâmplă nimic, reacționeaza spunând: "Oh, nu ar fi trebuit să spun asta!", Dar a spus-o deja și a rănit prin cuvintele sale. Colericul este un om care trăiește regretându-şi cuvintele, într-o continuă părere de rău pentru accesele sale și oblojind răni ce nu se vor vindeca complet niciodată.
Pentru Sf. Ioan Casian, mânia este o boală teribilă ce împiedică vederea și otrăvește sufletul celor care se abandonează ei: "Oricare ar fi cauza acestei stări care își are rădăcinile în mânie - scrie el - ea orbeşte ochii inimii. Este o boală teribilă, obstacol în calea vederii precum bârna din evanghelie ce nu permite ochilor să vadă soarele dreptății ... Uneori, omul furios nu poate exprima ceea ce simte şi nici acţiona aşa cum îl împinge spiritul de răzbunare. Atunci, întorcând împotriva propriei fiinţe otrava furiei, o păstrează şi o distilează în inima lui, fără să spună un cuvânt. Muşcându-şi buzele, e ca şi când şi-ar devora propria fiinţă. "(Instituțiile cenobitice, VIII, 6,11).
Ah, mânia! Câte nu face sau spune omul atunci când este în puterea ei ...
Împotriva furie, e de folos blândeţea. "Pregătiți din bună dimineața sufletul vostru pentru pace; fiţi atenţi pe tot parcursul zilei pentru a recupera această stare de spirit și privegheaţi. Dacă aveți un moment de nemulțumire, nu disperaţi, ci umili şi în tăcere înaintea lui Dumnezeu, încercaţi să vă readuceţi spiritul într-o atitudine de pace și blândeţe. Și de fiecare dată când cădeţi faceţi la fel", ne învață Sf. Francisc de Sales (1567-1622) în cărțile sale şi scrisorile sale.
Deși mânia este un păcat, ca orice păcat poate beneficia de iertare. Slavă Domnului ...
Traducere: LCP
