-Dă cu mâtca, dă cu șpițul! Dă cu mâtca, dă cu șpițul! Mâtca-i partea aia groasă a târnăcopului, aia borcănată ca nasul lui Damaschin, iar șpițul îi vărful ascuțit.
Acesta era refrenul pe care Vasile și Petrică îl auzeau de vreo două zile de când șeful Olteanu îi luase în echipă pe cei doi novici, pe noii lucrători angajați de vreo trei săptămâni la ștrec. Începătorii, aflați acum sub comanda lui, trebuia să primească botezul buratului, lucrare care consta în introducerea pietrelor sub traversele de lemn cu ajutorul târnăcopului. Pe Olteanu îl isteriza lipsa de ritm a celor care burau. Chiar și atunci când această operațiune era efectuată concomitant de două, trei echipe, a câte doi muncitori fiecare, el avea plăcerea nebună să asculte muzica buratului, cum îi spunea el ritmului loviturilor de târnăcop. Când era încântat de ritm se așeza pe o șină și bătea suprafața de metal lucioasă cu pala cântând: mâtca, șpițul, mâtca, șpițul!
Ploaia măruntă, care se pornise de dimineață, i se prelingea lui Vasile din pletele lui lungi și lățoase. Ridică în diagonală o privire spre seful Olteanu. În pelerina trasă peste umerii lui lați, cu ciucluiul pe cap, i se părea că seamănă cu o căpiță de trifoi peste care curgeau șiroaiele de apă. Un cioban într-un cojoc negru, fără botă, așa era Olteanu. Ochii lui bulbucați interceptară parcă intenția lui Vasile de a-i zice ceva. Lucrătorul tăcea în continuare. Șeful nu-i făcu nicio observație, perora melodia cu mâtca și cu șpițul. Niște stropi i se scurseră lui Vasile pe șira spinării. Își aduse aminte, că în urmă cu câteva zile, ăla, căruia unii îi ziceau domnu părinte, l-a numit nesăbuit. Nu a priceput el ce înseamnă asta, dar bănuia că popa se referee la faptul că nu purta o pălărie, când soarele era insupotabil. Acolo, pe calea ferată, vara mușca torid, cu dinții de metal ai șinelor. Între șerpii paraleli de fier, focul tartarului te mângăia cu fierbințeala verii uscându-te ca pa o plantă dintr-un deșert. Nu-l avea la inimă pe așa-zisul părinte. I se părea că Olteanu îl protejează, îl scutește de la muncile mai grele. Îl destina mai ales pentru profilare, aranjarea pietrelor după ce se terminau lucrările, buratul sau înlocuirea traverselor. Simțea o anume aversiune față de acest om. Nu și-o putea explica. Aici toată lumea era tovarăș, iar popa strica comuniunea cu acest apelativ. Știa de la școală acest cuvânt, domnii erau cu boierii, cu chiaburii. Popa avea caschetă de ceferist, purta salopetă, era deci de-al ștrecului, muncitor și tovarăș. Probabil că ,,vechii” echipei vroiau să-i păcălească pe ei doi, să facă mișto de ei sau poate așa îl lua peste picior pe cel care îl numeau domnu părinte. De câte ori se iveau momente în care Vasile lucra ceva împeună cu Petrică, făceau schimb de invective destul de dure la adresa părintelui.
Într-o zi, Grigore, căci așa se numea părintele ,,celorlalți”, i-a surprins cum îl bălăcăreau, cum atașau verbal pe lângă cuvântul părinte alte vorbe urâte.
Vasile și Petrică s-au așezat la umbra în spatele unei stive de traverse de lemn proaspăt creuzotate. Era ora amiezii și soarele revenit era parcă mai îndârjit. Grigore s-a retras de partea cealaltă a grămezii de traverse. Sta în picioare și-și făcea o rugăciune înainte de a mânca. Nu vroia să-și afișeze ostentativ statutul lui de preot ,,netrecut”, care ajunsese muncitor la calea ferată. Îi părea bine că a aflat un loc de muncă. Era cu ,,bube”, cum îi spuse un tovărăș care îi dovedise că îi cunoaște în detaliu dosarul și știa și despre acea perioadă a lui Grigore de după gratii.
-Am trăit să o văd și pe asta!, i se adresă Petrică luiVasile. L-am văzut pe popa (...) cum se ruga aici în spatele lemnelor.
-Poate îi chiar popă, îl completă Vasile. Toți nebunii îs popi acuma.
Grigore le auzi dialogul. Atunci îi răsări în gând surpriza pe care o va pregăti celor doi tineri colegi de muncă.
- O să le-o coc eu, își zise, ca pentru sine Grigore.
Zilele de muncă, robota, cum zicea Manole, așa învățase el la cursurile serale de absolvire a șapte clase, își urmau cursul lor obișnuit și monoton.
Grigore aștepta mai ales sfârșitul de săptămână. Sâmbăta, după ce sosea de la muncă, își schimba hainele, devenea civil, își păstra totuși cascheta de ceferist și se pregătea să plece spre gară. Se urca în trenul de Luduș care-l ducea spre credinciosii lui de la câmpie care îl așteptau cu înfrigurare. Lunea revenea la ștrec revigorat. Tot timpul se considera ,,un surogat de ceferist”. Sintagma aceasta o repeta celor care întâmplător sau nu, îi aflau traseul destinului său de până atunci.
Astăzi era mai bine dispus. Cineva îi plătise un număr mare de liturghii, de fapt l-a rugat să se roage pentru acesta și pentru familia lui. L-a plătit nesperat de bine, cam un sfert din salariul lui lunar de muncitor.
De sâmbătă șeful Olteanu le-a spus că luni va fi o zi rea. Aveau de ripat o porțiune dintr-o curbă, actvitate destul de grea și de complicată. Pe Grigore nu-l preocupa asta. În deplasarea de sâmbătă, în satul, de unde a fost alungat din biserica lui, în care a funcționat, oficiase o cununie clandestină. Își aduse aminte de momentul în care a fost forțat să-și părăsească credincioșii. Fusese trimis un preot de la București să-i ia locul. Nu-l șicanase cu nimic pe noul preot. Nu era vinovat cu nimic. Ultimul lui act de rezistență a fost ascunderea ștampilei parohiei. A luat-o și a încredințat-o diacului. Spera că nu va dura mult și va reveni în biserica pe care o părăsea. Era convins că americanii nu vor permite ca sovieticii să facă ce vor în țara noastră.
Șeful de echipă însoțit de noul picher se apropia de muncitorii adunati, îi salutară, apoi le a expus planul de muncă al zilei. Avea nevoie de doi vinceri, doi lucrători care să ridice șinele cu vinciul.
-Astăzi o să-i pun la vinciuri pe Vasile și pe prietenul lui Petrică, rosti Olteanu cerința lui ca o invitație. Amândoi, parcă s-ar fi înțeles rostiră unul după altul un refuz prelungit, motivând că ei n-au mai lucrat cu vinciul.
-Nu-i niciun necaz, paraleilor, vă arăt eu, îi domoliră Olteanu.
-Iar îl cruță pe popa, rosti Petrică la urechea lui Vasile. Își aminti că sâmbătă popa l-a întrebat câte clase are. Apoi a încheiat scurtul lor dialog interogativ. -N-ai așa altă perspectivă. Nu pricepea el ce-i aia perspectivă. Fața i se înroși și îl arătă pe Grigore cu degetul mare, făcu spre el doi pași zicând: -Da tovarășul Grigore, de ce n-ar putea?
-Ce să poată? Îi reteză intervenția Olteanu
-Să dea la vinci”
-A! Ăsta-i baiu! Olteanu duse mâna draptă la cozorocul chipiului, își depărtă picioarele unul de celălat, ca și cum s-ar fi înfipt mai bine în pământ, apoi replica cu glasul lui pițigăiat: -Sunteți în echipa mea de câteva săptămâni și voi vreți să-mi dați mie ordine?
Vasile și Petrică au muțit. S-au întors cu spatele spre Olteanu și s-au îndreptat spre cele două vinciuri vopsite în galben, le-au ridicat, le-au pus cu tălpile pe șină și le-au tras spre șeful de echipă. Petrică întrebă scurt, fără să-l privească pe Olteanu: -De unde începem!
Grigore n-a pus la inimă aluziile tinerilor, dar era hotărât să le pregătească surpriza. Numai să nu uite. Nu mai știa unde își puse diploma de absolvire a academiei teologice din Cluj. O s-o roage pe Maria, pe soția lui să o caute. Nu prea ar fi vrut ca ea să știe că și aici la ștrec este contestat. Ca să evite întrebările, când sosi acasă începu să-și caute diploma de licență. Avu noroc. O găsiră repede. Pe masa din camera copiilor văzu un caiet studențesc de matematică. Despărți foile caietului aproape la mijlocul lui și plantă diploma între ele. Pe urmă deschise geanta de piele cafenie, scorojită pe la mijloc, cadou de la fostul preot Mânzat și o așeză în prima despărțitură de pânză a genții.
Voi aștepta momentul prielnic pentru a le dovedi tinerilor contestatari, că el este, și își repeta în gând formula care parcă devenise un indigo între postura lui actuală și ceea ce fusese înainte: ,,un surogat de ceferist”.
După o săptămână toridă vremea s-a schimbat pe neașteptate. De două zile ploua întins. Grigore se bucura pentru nesperata ploaie. Legumele lui de la canton o să se învioreze. Va avea în curând castraveți și ardei. Uitase de diploma pe care o plimba zilnic în geanta lui Mânzat aciuiat acuma pe la cooperația de la Bistrița.
În dimineața aceea umedă Olteanu venise la lucru mai îngândurat. Aveau închidere de linie, perioadă în care circulația trenurilor era oprită. Trebuiau să înlocuiască mai multe traverse și schimbarea lor se face contracronometru. Se apropie de lucrătorii săi care îl așteptau. Ei descărcau de pe monorai sculele necesare pentru acea zi.
-Astăzi ne vom mișca mai repede. De la ora zece închidem linia. Vreau să vă organizez bine. Îl chemă pe meseriașul principal Manole și-i transmise planul lucrării. Manole era unchiul lui Vasile, cel care înlesnise venirea nepotului său în această echipă.
-Vasile, Petrică, Podină și Damaschin vor aduce noile traverse din stiva ce se află la canton, porunci Manole. Îi plăcea să fie ascultat și nimeni să nu-l contrazică.
-Sunt curios ce va face astăzi popa, interveni Vasile. Nimeni nu-i dase niciun răspuns. Petrică începu să râdă, ridică o lopată și făcu în aer semnul crucii cu ea, apoi explodă: -Popa (...)
Vasile își agăță forțat și el un zâmbet în colțul gurii. Grigore auzi destul de bine schimbul de replici al băieților. Coborî repede de pe terasamentul căii ferate, se îndreptă spre mărul de lângă cărarea care străjuia terasamentul. Acolo era agățată geanta lui. Mâinile îi tremurau. Acum era momentul. Deschise geanta, luă caietul studențesc și cu diploma în mâini se îndreptă spre grupul de colegi care inițial crezuseră că el s-a supărat. S-a oprit în fața lui Petrică. N-a putut zice decât ,,poftim!”. Acesta luă diploma, aruncă o privire peste ea și când văzu poza lui Grigore își ridică clopul de paie cu mâna stângă. Rămase cu capul descoperit și cu pălăria sus. Rosti bland și moale: ,,-da!”. După două-trei secunde de ezitare mai repetă de două ori același da, mai stins și oarecum ușurat.
Vasile se ascunse în spatele lui Damaschin și privind peste umărul acestuia începu să silabisească: ,,de licență”. Observă pe suprafața diplomei doi stropi de ploaie care se prelingeau spre mâna lui Grigore. Își dezbrăcă haina, o înălță peste capul lui Damaschin și acoperi diploma.
-Să nu se ude foaia, zise el. Uitase cuvântul diploma.
Manole ceru diploma și citi tot ce scria pe ea. După primele cuvinte rostite de Manole chipurile lui Petrică și al lui Vasile începură a se roși. Când Manole a terminat lectura diplomei, fețele lor, ca niște mere roșii ardeau sub privirile grele ale celorlalți, care se focalizate asupra lor.
Petrică și Vasile făcură amândoi un pas în fața lui Grigore. Cu toții intuiau că cei doi ar fi vrut să spună ceva.Tăcerea îi despărțise în trei tabere: de o parte erau ei doi, tinerii revoltați, în fața lor sta Grigore deposedat de diplomă, iar alături restul echipei în frunte cu Manole care tine diploma cu ambele mâini. Vasile și Petrică se aliniară unul lângâ celălalt, ca la armată și deodată se auzi:-Noi…!
Grigore îi opri, pronunță verbul știu, îi privi în ochi și le spuse: -Nu voi sunteți de vină. Vremurile în care trăim! Eu ar fi fost normal să fiu în biserica mea. Acum la ora asta mă întorceam acasă de la liturghia zilnică.
Grigore împături diploma, o puse în caietul studențesc, coborî terasamentul și se îndreptă spre geantă. Din față se auzi glasul lui Manole: -Cei patru de la traverse, să ia cleștii si să vină cu mine la canton.
Ioan Radu Zăgreanu
