Reflexie a lui Cristos înviat
De fratele Alois
"Când, în mod neobosit, Biserica ascultă, vindecă, reconciliază, ea devine ceea ce este la maximul luminozităţii sale: o comuniune de iubire, de compasiune, de mângâiere, reflexie limpede a lui Cristos înviat. Niciodată distantă, niciodată în defensivă, lipsită de severitate, ea poate să iradieze în inimile noastre umane certitudinea umilă a credinţei": când am citit Amoris laetitia, aceste puţine rânduri ale fratelui Roger mi-au revenit imediat în memorie şi, o dată în plus, m-a uimit proximitatea spirituală dintre papa Francisc şi fondatorul comunităţii noastre din Taizé: aceeaşi inimă pastorală, aceeaşi atenţie faţă de săraci, tineri, cei care s-au îndepărtat de credinţă, acelaşi apel la bucuria Evangheliei. Şi mai ales: aceeaşi insistenţă fundamentală, primordială, asupra iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu faţă de fiecare fiinţă umană. Dumnezeu nu poate decât să iubească. Nimeni nu este exclus, nici de la iubirea sa nici de la iertarea sa. Biserica este chemată să aducă mărturie despre ea. Toate acestea erau deja prezente în Evangelii gaudium şi acum sunt ceva dominant în Amoris laetitia, scrisă pentru a da forţă femeilor şi bărbaţilor care se angajează în căsătoria creştină.
Exortaţia papei nu începe nici cu expunerea problemelor pe care le cunosc multe familii nici cu enumerarea normelor pe care acestea ar trebui să le respecte. Papa caută înainte de toate lumina pe care Cuvântul lui Dumnezeu o aduce vieţii familiale. Această modalitate ne revine nouă, fraţii de la Taizé, pentru că nu poate să nu aibă o rezonanţă ecumenică foarte pozitivă. În toată Biblia, spune Papa, găsim familii cu "istoriile lor de iubire şi de crize", familii sfâşiate, uneori, de durere şi de necaz, dar care încearcă să transmite credinţa copiilor lor. Isus însuşi "cunoaşte neliniştile şi tensiunile familiilor".
În primul capitol, papa aşază Cuvântul lui Dumnezeu în centrul reflecţiei sale, îl propune familiilor nu ca o secvenţă de "teze abstracte", ci ca "un însoţitor de călătorie".
Cuvântul lui Dumnezeu, un însoţitor. A însoţi: este unul dintre cuvintele cheie folosite de papa. A însoţi este o valoare a Evangheliei asupra căruia nu se va medita niciodată îndeajuns. Cristos a venit pe pământ pentru a exprima da-ul lui Dumnezeu spus fiinţei umane. Isus vine în întâmpinarea tuturor, se îndreaptă îndeosebi spre păcătoşi şi merge împreună cu ei. El atestă că Dumnezeu iubeşte fără a pune condiţii. Câteva parabole ale sale demonstrează că această iubire merge chiar dincolo de ceea ce este drept şi normal: pare exagerat că, la întoarcerea fiului risipitor, tatăl organizează o astfel de sărbătoare; stăpânul viei dă impresia că întrece măsura când oferă lucrătorilor de la ultima oră acelaşi salariu ca acelora care au muncit încă de dimineaţă. Faptul este că milostivirea lui Dumnezeu merge dincolo de dreptate: nu o anulează ci o duce la împlinire perfectă.
Papa subliniază că, dacă mulţi dintre contemporanii noştri au nevoie să fie însoţiţi, este pentru că au senzaţia de a fi orfani, şi acest lucru este adevărat îndeosebi pentru foarte mulţi tineri. Ascult aceste cuvinte ca o confirmare a ceea ce constatăm la Taizé. De fapt, de mulţi ani, valorizăm o icoană coptă egipteană din secolul al VII-lea. Ea îl arată pe Cristos care pune braţul pe umărul unui prieten. Cu acest gest, El ia asupra sa poverile, greşelile, toată greutatea care apăsa asupra celuilalt. Nu stă în faţa prietenului său, ci înaintează lângă el, îl însoţeşte. Acest prieten este sfântul Mina, dar este şi fiecare bărbat şi fiecare femeie dintre noi pe care Cristos vine să-l susţină cu prezenţa sa misterioasă.
Mergând pe urmele lui Cristos, Biserica este invitată să însoţească fiinţele umane cu aceeaşi milostivire, îndeosebi cei care sunt mai răniţi. Suntem surprinşi să vedem până la ce punct această icoană atinge inimile, mai ales cele ale tinerilor. Când ei înţeleg că sunt însoţiţi, şi nu judecaţi, sunt gata să acorde atenţie mesajului Evangheliei.
Citind Cuvântul lui Dumnezeu, vedem că fidelitatea în căsătorie este una dintre exigenţele imense ale lui Cristos: ea poate să surprindă şi să descumpănească atât cât cererea sa de a iubi pe proprii duşmani sau de a vinde tot ceea ce se are pentru a-l urma. Însă cererea sa nu este o povară grea pe care El o depune pe umerii altuia. Ea exprimă toată frumuseţea şi toată rodnicia unei vieţi trăite în urmarea sa. Şi, în timp ce formulează această exigenţă, Cristos manifestă în acelaşi timp o iubire profundă faţă de cei care nu reuşesc s-o satisfacă până la capăt, faţă de păcătoşii care suntem noi toţi. Acesta este specificul mesajului evanghelic.
Papa dă mărturie despre acest specific şi contribuie cu asta la schimbarea imagini pe care o au unii dintre contemporanii noştri despre Biserică. În cursul secolelor, viziunea lui Dumnezeu ca judecător sever a devastat conştiinţa multora şi a devenit un obstacol în calea credinţei. În acelaşi mod astăzi, greşit sau pe bună dreptate, Biserica este prea des considerată ca o gardiană a unei norme de perfecţiune, care propune o morală la care nu se poate ajunge, un ideal inaccesibil care provoacă frică şi căruia se întoarce spatele. Se întâmplă că frica de un Dumnezeu şi de o Biserică ce condamnă îi paralizează pe creştini şi îi face chiar să ascundă propriile greşeli, să le banalizeze sau să le justifice. Dacă noi înţelegem că Dumnezeu este milostivire şi iertare, reuşim să admitem că putem comite greşeli, să ni le asumăm şi să găsim în iertare forţa de a ne schimba.
Cu privire la familie, papa ştie bine că unii ar prefera ca el să dea directive generale precise pentru a evita confuzia, dar el crede cu sinceritate că drumul este altul. Invită să se discearnă în faţa fiecărei situaţii. Aşa cum în Evanghelie Cristos uneşte exigenţa şi milostivirea, la fel Papa nu separă doctrina şi pastoraţia, există între ele o legătură intimă. Papa încearcă să formuleze această legătură. Milostivirea nu este o concesie făcută slăbiciunii umane, ci încurajează la drumul spre o iubire mai mare, spre idealul evanghelic.
A discerne înseamnă desigur a recunoaşte rebutul care există între situaţiile aşa cum sunt şi absolutul evanghelic, dar fără să ne fixăm asupra lui. A discerne înseamnă a descoperi cum Duhul Sfânt este prezent şi acţionează în orice situaţie, chiar şi cea mai imperfectă. Prezenţa sa nu este o recompensă pentru cei care vor fi perfecţi, el locuieşte până în cei mai răniţi şi îi susţine. Este foarte important a sublinia asta pentru a valoriza ceea ce toţi trăim deja. Apoi, treptat, va fi posibil pentru fiecare să înainteze în urma lui Cristos şi să meargă mai departe. Privirea pastorală de iubire şi de înţelegere, departe de a relativiza apelul lui Cristos, transmite elanul necesar pentru a veni în întâmpinarea exigenţei evanghelice.
Pot încheia cu o întrebare pe care la Taizé o avem în mod deosebit la inimă: "A însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea" este titlul capitolului al optulea din Amoris laetitia. Această dinamică spirituală, pe care Pontiful o aplică vieţii familiale, ar putea să fie extinsă şi la alte sfere şi adaptată îndeosebi la raporturile cu creştinii de alte confesiuni?
(După L'Osservatore Romano, 10 august 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu