Cuvântul, în general, e în strânsă legătură cu lucrul pe care-l denumeşte şi orice cuvânt exprimă ceva din fiinţa lucrului. Numele exprimă fiinţa ascunsă a lucrului. Faptul acesta face necesar recursul la etimologie. Termenul la care vreau să mă opresc este acela de mistică, tocmai pentru că el este unul care mai ţine încă departe pe om de Biserică. Termenul mistică se însoţeşte mai ales cu neînţelesurile lui decât cu ceea ce el înseamnă la modul propriu. Ce este mistica, prin urmare? Este unirea sufletului omenesc cu divinitatea, e comuniunea între om şi Dumnezeu prin iubire, comuniune prin care omul şi Dumnezeu se unesc, însă îşi menţin personalitatea distinctă. În mistică, fiinţa lui Dumnezeu rămâne inaccesibilă omului şi acesta din urmă resimte doar iubirea lui Dumnezeu. Să vedem ce ne spune etimologia.
Cuvântul mistică e de origine greacă, are formă adjectivală şi e înrudit cu termenul mister, derivând din aceeaşi rădăcină, şi anume:
· mio = "a închide ochii", "a strânge buzele" (prin urmare a nu vedea, a nu vorbi, adică a nu folosi principalele mijloace prin care în mod obişnuit noi cunoaştem; criteriul cunoaşterii este, pentru mistic, altul decât văzul, auzul, vorbitul, pipăitul etc.);
· mieo = "a iniţia în lucrurile tainice", aşa cum poate fi cineva iniţiat într-un cult secret, de exemplu.
Cuvântul mistic e pus în legătură şi cu două substantive greceşti:
· mistes = “cel care iniţiază” şi
· misterion = “taină”, “secret”, “mister” (sau totalitatea acelor fapte care se dezvăluie exclusiv celor iniţiaţi).
Vedem că termenul mistic e înrudit cu acela de mister. Care este diferenţa?
Cuvântul mister avea la greci, la început, sensul profan de secret. Se ştie că un adept al lui Pitagora a dezvăluit secretul (misterul, deci) unei probleme de geometrie şi prin aceasta a încălcat regula de bază a confreriei pitagoreice care consta tocmai în păstrarea secretului. Drept consecinţă a fost ucis, încât divulgarea secretului este urmată de pedepsirea celui care l-a divulgat. Cu timpul, termenul mister capătă şi la greci un sens religios, şi Herodot, Euripide sau Sofocle vorbesc de existenţa unor culte misterice în Grecia secolelor VII-IV a.Cr. Cultele misterice sunt ceremonii cultice care actualizează soarta unui zeu, erou sau a unui înţelept, ucis şi readus la viaţă; această reactualizare, deseori reprezentată dramatic, are loc înaintea unui cerc de iniţiaţi care, prin această participare, se pot împărtăşi din a doua soartă a zeului, eroului, înţeleptului (a doua soartă însemnând readucerea la viaţă, iar participarea la misterii transmitea celor iniţiaţi nemurirea). În filosofie şi mai ales la neoplatonici, misteriile vor însemna o cunoaştere mai adâncă a divinităţii, o vedere a divinului accesibilă doar celor iniţiaţi.
Pentru Noul Testament misterion înseamnă:
· taina lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea lumii (planul mântuirii oamenilor este ascuns din veşnicie oamenilor şi, prin Cristos, este descoperit tuturor);
· înţeles alegoric, înţeles ascuns al unor învăţături sau fapte din Vechiul Testament şi care prefigurează Noul Testament (de unde faptul că Vechiul Testament şi Noul Testament nu se contrazic în nici un fel; cel nou este anunţat în cel vechi, iar cel vechi subzistă în cel nou);
· orice lucru a cărui acţiune e ascunsă.
În primele secole ale creştinismului vor fi numite taine - botezul, mirul, euharestia etc. (cele şapte taine sau sacramente), după cum tot mister este ceea ce depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti (de pildă Întruparea Domnului).
Celălalt cuvânt, misticos, intră în terminologia filosofiei creştine în secolul III p. Cr. şi are trei înţelesuri:
· liturgic (cuvântul mistic este în legătură cu cultul creştin şi cu sensul lui ascuns, simbolic);
· exegetic (înţeles care vizează interpretarea alegorică a Scripturii);
· teologic (sunt mistice acele învăţături ascunse, adânci şi care nu sunt accesibile oricărui creştin).
În secolul IV p.Cr. apare expresia “teologie mistică” şi ea se va încetăţeni odată cu Pseudo-Dionisie Areopagitul la care misticos şi “teologie mistică” înseamnă:
· cunoaştere a lucrurilor tainice (sens care deja exista) şi
· cunoaştere “experimentală” a lui Dumnezeu, una dobândită “experimental” şi “imediat” din unirea cu Dumnezeu, ceea ce vrea să spună o cunoaştere trăită (sens pe care Dionisie îl adaugă celui vechi şi îl opune cunoaşterii raţionale sau dialectice, în sensul grecilor). Numai că mistic e opus lui raţional nu în sensul antonimului ci în acela al complementarităţii, caz în care opoziţia devine completare (misticism, mistificare, sunt înţelesuri peiorative care au trecut ca neologisme în limba noastre; aceste sensuri nu au nimic în comun cu sensul religios, tainic şi experimental al cunoaşterii mistice în sensul lui Dionisie; dacă există o legătură, ea ţine doar de derivaţia ei etimologică).
Dacă ar fi să definim mistica am spune că toţi cei care au încercat aceasta au diferit în formă dar au fost de acord în ceea ce priveşte fondul. Iată câteva definiţii:
· mistica e ştiinţa însuşirii şi gustării lucrurilor dumnezeieşti pe temeiul unor asemănări cu ele, şi a unirii lucrate de Duhul Sfânt prin insuflarea unei iubiri palpabile pentru lucrurile dumnezeieşti;
· mistica este împlinirea pe pământ a unirii cu Dumnezeu în cunoaştere şi iubire;
· mistica este experimentarea şi trăirea unei uniri a sufletului cu Dumnezeu prin intermediul harului.
În rezumat, mistica e unirea trăită a fiinţei omului cu Fiinţa lui Dumnezeu tocmai în virtutea asemănării omului cu Dumnezeu şi a dublei participări - a lui Dumnezeu la om şi a omului la Dumnezeu. Unirii acesteia i se spune unire teandrică şi în ea omul este îndumnezeit prin har. Mistica devine astfel o cunoaştere experimentală a adâncimilor lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, mistica apare acolo unde există pasiune pentru lucrurile dumnezeieşti. Precizez că totdeauna când apare expresia “cunoaştere experimentală” într-o definiţie a misticii, nu înţelegem prin “experiment” ceva care are legătură cu simţurile (ştim deja că văzul, auzul, cuvântul, mirosul etc., deci simţurile "adorm" în contemplaţia mistică şi tocmai această “adormire” e condiţia necesară a cunoaşterii lui Dumnezeu). O asemenea cunoaştere e “experimentală” în sens spiritual, adică e trăită în esenţa spiritului omenesc în condiţiile în care simţurile îşi suspendă funcţiunile. Aşa devine “teologia mistică” ştiinţa îndumnezeirii omului şi în mistică Dumnezeu este sesizat printr-o “senzaţie nesensibilă” (misticul nu îşi circumcide trupul, ci inima).
De Anton Adămuț
