Mă nasc în fiecare dimineaţă, păşind sfios spre altarul Domnului, şi am dorinţa vie să mă scufund în celebrarea ce urmează să o trăiesc. Cine este Euharistia? Cine este ostia cea mică, albă, pitită sub pala brodată, aşezată pe altar? Cine se află în cartea mare şi groasă, aşezată solemn la pupitru, şi care aşteaptă să fie deschisă? Cine sunt eu în raport cu Euharistia? Am auzit de atâtea ori: „Eu sunt pâinea cea vie, care m-am coborât din cer!”, dar ce-mi spun mie aceste cuvinte ale lui, ale celui care se prezintă astfel? Îmi fac semnul crucii şi bolborosesc rugăciuni vechi cât lumea, rostite de secole de cete de preoţi, episcopi şi papi; îmi cer iertare pentru viaţa lipsită de viaţă şi de duh, pentru moartea semănată în mine şi în jurul meu prin gândurile, cuvintele şi faptele mele, lovindu-mi pieptul cu necruţare, acel piept capabil de cele mai mari jertfe, dar şi de răcnete nemăsurate; aşa ar trebui să fac şi cu urechile, gura, capul, ochii, picioarele şi mâinile mele; Confiteor Deo omnipotenti... Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi vouă, fraţilor, că am păcătuit prea mult, cu gândul, fapta şi omisiunea..., fiecare cuvânt, o recunoaştere şi un strigăt de milostivire, în acelaşi timp, îndreptat spre Dumnezeul măruntaielor mele.
Un alt semn mă aşteaptă, după mărturisirea nimicniciei mele, mâinile mele binecuvântate şi unse cu darul preoţiei ridicându-se din nou spre frunte, spre buze şi spre piept, parcă străpungându-mă cu cruciuliţele pe care mi le fac, invocând darul Duhului Sfânt, care să mă deschidă în totalitate spre ceea ce urmează, adică ascultarea cuvântului lui Dumnezeu; acele cruciuliţe care sunt ca un cuţitaş care taie scrisoarea trimisă-mi de Domnul. Deschid cartea şi dintr-însa se revarsă peste tot mireasma cuvântului divin, ameţindu-mă cu parfumul lui viu, miros de umanitate şi de divinitate, „viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nicio creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont” (Evr 4,12-13). Cuvânt dulce şi aspru, în acelaşi timp, balsam şi bisturiu pentru fiinţa mea, libertate şi responsabilitate.
Ascult şi mă transform încetişor în Cuvânt, dispar în încrengătura cuvintelor şi mă reînnoiesc, şi mă îndrept din nou spre locul chemării mele, altarul plin de Cristos: Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul universului, fiindcă din dărnicia ta..., din dărnicia ta, Cristos şi eu ne oferim pe altar, jertfă din jertfa unică, spre mântuirea lumii întregi. Ostia, Cristos între degetele mele, măcinat de mine cu iubirea şi păcatele mele; frământat cu lacrimile mele de bucurie şi de tristeţe; amestecat cu crucea cea mare dusă de el, şi de cea croită după măsura mea, copt cu jarul scrâşnit al uitării de sine şi tăiat după forma Cuvântului. Euharistie devin şi eu, Doamne, în fiecare zi mai albă, în fiecare clipă mai formată, şi dispar între dinţii acestei lumi, măcinat a doua oară de cei înfometaţi de Cristos, înghiţit şi coborât în stomacul universului, mistuit spre învierea a doua de cei asemenea mie, şi mistuit de Cristos, cel care se împărtăşeşte cu mine, aşa cum eu mă împărtăşesc cu el, pentru a deveni „un singur trup şi un singur suflet”, împreună cu întreaga comunitate a sfinţilor lui Dumnezeu. Euharistie devin pentru Cuvântul tău, mestecat de cristalinul ochilor şi de urechile mele, digerat în tabernacolul inimii care bate în ritmul ascultării ei; Euharistie ca mulţumire pentru dăruirea mea în existenţa acestei lumi iubite cu o iubire fără margini de Dumnezeul plin de slăbiciunea dragostei faţă de creatura lui, lumea: pământ şi om, amestecat cu cer, şi plămădit de focul iubirii lui Dumnezeu.
Nu am altă menire decât aceea de a mă numi şi eu Cristos, numele meu fiind înscris în ceruri pentru veşnicie, nu pentru o înşiruire de clipe fără sfârşit, ci pentru un prezent continuu de dăruire, de jertfire, de coborâre din nou în adâncurile acestei lumi, pentru a-mi salva toţi fraţii de ieri, de azi şi de mâine. Trecutul, prezentul, dar şi viitorul meu este Euharistia, iar eu nu pot fi altceva decât ceea ce am fost trimis să fiu, o părticică din marea Euharistie cristică, o mică ostie frântă asemenea lui.
Ite missa est!
De Pr. Damian Pătrașcu
