Sfântă Fecioară Marie de pe Muntele Carmel, roagă-te pentru noi!
Comemorarea anuală a Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel, din 16 iulie, celebrează o acţiune descendentă de ocrotire pentru toţi credincioşii, care vine de la Isus, prin Maria. Şi apoi celebrează o acţiune ascendentă care porneşte de la toţi credincioşii şi se îndreptă spre Isus, în mulţumire şi slujire, prin Maria.
Se spune că un domn german, intelectual, dar ateu, locuia în faţa unei mănăstiri de călugăriţe carmelite de clauzură. Îl deranja să le audă cântând şi râzând în timpul momentelor lor de "recreaţie". Într-o zi s-a dus la mănăstire şi a cerut să vorbească cu superioara. I-a spus ceea ce îl surprindea pe dânsul cel mai tare: "Cum e posibil ca nişte femei, încă tinere, judecând după vocile şi râsetele lor, să poată să se simtă mulţumite, să cânte şi să râdă, închise între patru pereţi?" "Ce anume este, după părerea dvs., a întrebat superioara, ceea ce îl face fericit pe un om pe pământ?" "A iubi şi a se şti iubit de către cel pe care-l iubeşte". "Păi tocmai acest lucru, replică superioara, îl au aceste femei: îl iubesc pe Domnul din toată inima lor, cu toate forţele lor şi se ştiu iubite de către el mult mai mult decât sunt ele în stare să viseze. Pentru aceasta cântă şi sunt fericite".
La acest punct vrea să ne aducă Biserica şi pe noi, prin memoria Preasfintei Fecioare de pe Muntele Carmel.
Prima lectură din cartea lui Zaharia (cf. Zah 2,14-17) ne vorbeşte despre restaurarea morală a poporului. "Domnul îl va lua pe Iuda în stăpânire, ca partea lui de moştenire, ca pământul său sfânt, şi va alege din nou Ierusalimul".
Textul evangheliei ne-o prezintă pe Maria ca model de nou discipol credincios (cf. Mt 12,46-50). De aceea, Isus spune: "Oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri, acela îmi este şi frate, şi soră, şi mamă" (cf. Mt 12,50), adică acela primeşte bucuria lui, acela devine partea lui de moştenire, acela va ajunge Noul Ierusalim.
Muntele Carmel, simbol al apropierii de Dumnezeu şi de frumuseţile lui Dumnezeu în Vechiul Testament, este un munte biblic aproape de Nazaret, este un munte mai sus de oraşul Haifa, este un munte lung de circa 25 km, este munte care se oglindeşte în apele Mării Mediterane. Aria muntelui Carmel are forma unui triunghi, simbol al lui Dumnezeu cel întreit şi unic, în Noul Testament. Pentru că acest munte a vorbit mereu de Dumnezeu, a fost ales ca loc de reculegere şi rugăciune.
Muntele Carmel a fost considerat din cea mai îndepărtată antichitate un loc sacru, datorită configuraţiei şi a poziţiei sale geografice. Chiar păgânii au văzut în acest munte ceva sacru. Tutmosis al III-lea, al Egiptului, în secolul al XIV-lea îC., menţionând Carmelul în lista cuceririlor sale, îl numeşte Muntele Sfânt. Se povesteşte că Pitagora (570-495 îC) a urcat colinele muntelui în atitudinea omului care meditează la lucrurile din lumea cealaltă. Vespasian (9-79), debarcând în Palestina cu legiunile sale, mai înainte de a începe războiul împotriva evreilor a venit pe muntele Carmel spre a aduce o jertfă divinităţii locului: "Dumnezeu fără chip".
Conform povestirii biblice, Carmelul a fost cucerit de Iosue. El forma hotarul între patru triburi: Aşer, Zabulon, Isahar şi Manase. Se pare însă că muntele nu a fost atribuit nici unuia dintre triburi, fiind considerat ca un loc comun de refugiu sau un sanctuar (cf. Ios 12,22; 17,11).
Pe una dintre crestele Muntelui Carmel, proorocul Ilie a adus jertfa prin care a dovedit adevărul credinţei în Dumnezeul lui Israel şi adevărul misiunii sale ca profet al lui, dar şi falsitatea zeilor Baal şi Astarta şi a profeţilor ei care amăgeau poporul Alianţei (cf. 1Rg 18,21-40). De pe Muntele Carmel, a privit profetul Ilie norul cel mic care se ridica din apele Mării Mediterane, nor care a acoperit tot cerul şi a revărsat ploaia dătătoare de viaţă, nor simbol al Maicii Domnului, care prin Fiul ei Isus, a dat viaţă lumii (cf. 1Rg 18,41-45). Tot de pe Muntele Carmel, profetul Ilie a lăsat ca mantia să-i cadă asupra ucenicului său, profetului Elizeu, simbol a Scapularului, prin care Maica Domnului îi protejează pe toţi ce care îl poartă (cf. 2Rg 2,13-14).
Când au început prigoanele sinagogii şi ale păgânilor împotriva primilor creştini, unii s-au răspândit în lume, iar alţii s-au retras pe muntele Carmel, unde şi-au zidit un mic lăcaş de rugăciune lângă grota lui Ilie, aproape de locul unde profetul Ilie a văzut nouraşul şi de unde i-a lăsat mantia sa lui Elizeu. Aici cântările şi rugăciunile se înălţau zi şi noapte către Isus, a cărui imagine profetică a fost profetul Ilie şi către Maica Domnului, al cărui simbol a fost nouraşul. În epoca bizantină, muntele era deja plin cu eremiţi. Lor li s-au adăugat apoi anahoreţii veniţi din Occident în perioada cruciadelor.
Toţi aceştia au organizat ordinul carmelit. Carisma Ordinului Carmelit este: A-l urma pe Isus Cristos; a fi o fraternitate contemplativă şi activă în mijlocul lumii, a trăi virtuţile sfintei Fecioare Maria şi a păstra credinţa profundă a profetului Ilie. Pentru ei, sfântul episcop martir Albert (1149-1214), patriarhul Ierusalimului, a scris un îndrumător de viaţă care mai târziu a stat la baza regulii Ordinului Carmelit, aprobată de papa Inocenţiu al IV-lea (1195-1254), la 01.10.1247.
Scapularul vorbeşte despre bunătatea maternă a sfintei Fecioare faţă de fiii ei. Profetul Ilie, pentru a-şi arăta dragostea faţă de slujitorul său Elizeu, i-a lăsat mantia sa (cf. 2Rg 2,13). Fecioara Maria, pentru a-şi arătă dragostea faţă de devoţii ei, le-a oferit scapularul ei ca scut împotriva relelor din lumea aceasta. Scapularul este o haină care acoperă faţa şi spatele ca un scut protector, oferit de Maria.
Dumnezeu însuşi şi-a manifestat milostivirea faţă de Adam şi Eva, care au păcătuit, îmbrăcându-i cu o haină care să-i apere de loviturile satanei (cf. Gen 3,21). Patriarhul Iacob şi-a arătat dragostea sa faţă de fiul său Iosif, îmbrăcându-l într-o tunică împestriţată (cf. Gen 37,3). Tatăl fiului risipitor şi-a arătat dragostea faţă de fiul căit, îmbrăcându-l cu o haină nouă (cf. Lc 15,22).
Se povesteşte că în 1251 Maica Domnului i-a apărut în Anglia sfântului carmelit Simon Stock (1165-1265), superiorul ordinului, şi acestuia i-a oferit o mantie, numită scapular, zicându-i că oricine o va purta cu devoţiune, va avea siguranţa mântuirii veşnice. Această mantie a fost redusă în timp la două bucăţi mici de stofă legate de şnur, iar acum este redusă la o medalie cu Isus şi Maria. Această promisiune referitoare la siguranţa mântuirii veşnice se referă aşa-numitul "privilegiu sabatin", care constă în eliberarea din purgator a purtătorului scapularului în prima sâmbătă de după moarte sa.
Şaptezeci de ani mai târziu, sfânta Fecioară i-a apărut papei Ioan al XXII-lea (1244-1334) şi i-a făcut următoarea promisiune, considerată ca o completare a celei adresate sfântului Simon Stock: "Dacă în ziua trecerii în cealaltă viaţă, copiii Carmelului sunt aruncaţi în purgator, eu voi coborî acolo în sâmbăta care va urma morţii lor şi îi voi elibera pe toţi cei pe care îi voi găsi acolo şi-i voi readuce la muntele sfânt şi la viaţa veşnică". Această a doua promisiune a sfintei Fecioare a fost la originea celebrei Bule Sabatine a papei Ioan al XXII-lea (1249-1334) publicate în 3 martie 1322, confirmată ulterior de mai mulţi suverani pontifi ca Alexandru al V-lea, Clement al VII-lea şi Paul al III-lea.
La început scapularul a fost utilizat exclusiv de către călugării carmeliţi. Mai târziu, biserica a extins privilegiile şi beneficiile spirituale ale folosirii scapularului pentru toţi credincioşii. La 13 octombrie 1917 Sfânta Fecioara la Fatima i-a dat de înţeles Luciei că doreşte ca toată lumea să poarte Scapularul.
Sfântul Vincenţiu Ferreri (1350-1419), un spaniol, spune: "Cine poartă scapularul, trebuie să-şi exprime voinţa sinceră de a parcurge calea sfinţeniei, alături de devoţii Mariei".
Când Josemaria Escrivá (1902-1975) a întâlnit într-o dimineaţă friguroasă de iarnă un carmelit desculţ pe zăpadă, s-a decis să se facă preot.
Un copil de numai doi ani, de lângă Torino, Italia, plecând după mama lui, s-a rătăcit şi a ajuns la stânca numită "Rocca Rotonda", care era acoperită cu zăpadă. La nenumăratele întrebări ale mamei, Olimpiu a răspuns că nu i-a fost frică, nici foame şi nici frig, pentru că o Doamnă îmbrăcată în alb, cu picioarele descălţate şi părul lăsat pe spate, a venit la el, i-a adus pâine albă de sărbătoare şi l-a acoperit cu o mantie. Iată aici o imagine a protecţiei scapularului, oferită de Sfânta Fecioară Maria devoţilor ei.
Cea mai mare lucrarea a Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel şi cea mai mare lucrare a devoţilor ei, este aducerea oamenilor la mântuirea lui Isus. Ermanno Cohen (1820-1871) era evreu care s-a făcut creştin şi care a ajuns un preot foarte pios, în Ordinul Carmelit. Dar un spin îi străpungea inima, mama sa a rămas evreică îndărătnică până la moarte. Dezvăluindu-şi apoi durerea sa şi sfântului paroh de Ars, acesta i-a spus: "Nu vă descurajaţi: într-o zi, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, veţi primi o scrisoare care vă va aduce cele mai mari mângâieri". Scrisoarea prezisă de sfântul Paroh de Ars a sosit şase ani mai târziu, la 8 decembrie 1861, prin intermediul unui preot iezuit. Scrisoarea fusese scrisă de un suflet privilegiat, care a îndrăznit să-l întrebe pe Isus, cum a putut să reziste rugăciunilor lui Ermanno şi să nu-i dea mamei acestuia harul convertirii. În scrisoare se spunea foarte clar că acea sărmană evreică, când era pe punctul de a-şi da ultima suflare, printr-un har special dobândit ei de Sfânta Fecioară Maria, s-a rugat astfel: "O, Isuse, Dumnezeul creştinilor, Dumnezeu adorat de fiul meu, cred şi sper în tine, te rog, ai milă de mine!". În acest strigăt auzit numai de Dumnezeu, era prezentă căinţa cea mai sinceră, dorinţa cea mai curată de a primi botezul şi hotărârea cea mai sfântă de a trăi după preceptele creştine. După ce i-a descoperit aceste lucruri, Cristos i-a spus acelui suflet: "Mergi şi fă cunoscut părintelui Ermanno tot ceea ce am făcut pentru mama lui prin rugăciunea mamei mele".
Fernando Diaz Plaja (1918-2012), un istoric şi scriitor spaniol, a cules din memoriile sale următoarea întâmplare: Într-un duel, duşmanul său, fiind doborât, striga: "Nu mă omorî, pentru Fecioara Maria de pe muntele Carmel! "Ai avut noroc, i-a spus învingătorul. Ai pomenit-o pe Fecioara mea şi aceasta te-a salvat"!
Acesta va fi şi "norocul" de la sfârşit al tuturor acelora care în viaţă au iubit-o pe Fecioara Maria. Cinstitorii Mamei lui Isus, purtătorii scapularului ei, rugătorii Rozariului ei, dar toţi aceia asupra cărora va fi invocată mijlocirea Mariei nu vor muri în duşmănie cu Dumnezeu şi îşi vor salva sufletele.
Sfântă Fecioară Marie de pe Muntele Carmel, roagă-te pentru noi!
Pr. Ioan Lungu
