E la modă acum în mediul corporatist un termen împrumutat din spațiul anglofon: well-being, ce se traduce prin stare de bine. Sub umbrela lui destul de amplă se adăpostesc ateliere de comunicare, tehnici de relaxare, yoga, diverse hobby-uri rezumate în 90 de minute, pentru uzul oamenilor ocupați. Scopul final este de a crea o stare pozitivă în participant, care pleacă acasă mai inspirat, mai motivat, mai fericit, gândindu-se că a mai pus o cărămidă la echilibrul dintre viața personală, muncă, scop în viață. Piața s-a diversificat: important e să găsești ceea ce îți aduce împlinirea. Iar mentalitatea societății de consum își pune amprenta, mai mult sau mai puțin, și asupra celor spirituale.
În cartea sa clasică Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, C.S. Lewis pune, fictiv, în gura celui rău următoarea strategie: dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii „care i se potrivește” până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici. Relația cu Dumnezeu riscă, astfel, să rămână doar la nivelul cultivării unei stări de bine, și atunci s-ar putea să vină momentul când, dezamăgiți de Biserică sau de unii oameni din sânul ei, să fim tentați să abandonăm corabia. Starea de bine se poate transforma oricând în stare de disconfort dintr-un motiv sau altul, iar înlocuirea bisericii cu altă opțiune mai dătătoare de satisfacții pare cel mai la îndemână lucru.
Dacă prezența noastră în biserică este doar pentru că aici întâlnim o comunitate de oameni cumsecade din același areal geografic, e greu de găsit o motivație pentru a persevera. Comunități se pot construi oriunde și oricând: munțomani, motocicliști, vegani, pasionați de jocuri video. Și ei se întâlnesc periodic, fac schimb de experiențe, sunt solidari între ei și își povestesc problemele. Poate sunt chiar mai empatici și mai deschiși decât cei de la biserică. Dacă primează motivul estetic, în care arhitectura bisericii și muzica înălțătoare creează acea stare de bine, nu e câtuși de puțin dificil să găsim alte locuri în care să ne simțim cu mult mai confortabil. Dacă ne aduc la biserică amintirile frumoase din copilărie, memoria bunicilor sau a acelui preot care ne-a dat prima Sfântă Împărtășanie, prezentul uneori poate fi urât, iar oboseala, distanța, programul încărcat pot să ne țină departe luni și chiar ani de zile.
Totuși, nu e greșit să căutăm prezența semenilor la biserică, sau să dorim să ascultăm niște cântări care să ne mângâie sufletul, sau să venim în memoria celor dragi ai noștri, dintr-un sentiment de apartenență, de regăsire a rădăcinilor. Dar credința ca stare de bine nu e destul, dacă nu-l avem pe Isus, mărgăritarul cel de mare preț, și dacă nu venim în biserică pentru a-l căuta în primul rând pe El. Doar El ne poate păstra tari la momentul încercării.
Azi nu mai riscăm proba martiriului prin care au trecut cei din 1948. Acum războiul se dă pentru sufletele oamenilor, prin „dialog”, „deschidere”, „toleranță” și compromis, prin îndoctrinarea permanentă pe toate canalele, pentru a face tolerabil ceea ce e de netolerat. Dacă idealurile sunt declarate abstracte și greu de urmat, pentru ce să mai luptăm pentru ele? Tot personajul diabolic al lui Lewis spune: Nu e mai bună crima decât sunt cărțile de joc, dacă sufletul se dă pe-o șeptică. Cu adevărat, cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta ușoară, moale la călcat, fără curbe bruște, fără kilometraj, fără indicatoare. Isus ne scoate din zona de confort și ne trimite în mijlocul bătăliei, dar nu singuri, ci împreună cu el. Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. (In 16, 22). Nu este aceasta starea de bine supremă
Oana Viviana Dimcev
