A plecat dintre noi Andrei. Avea 18 ani și mintea unui copil de un an. Nici trupul nu îl asculta prea bine. Encefalita din copilăria timpurie îi oprise dezvoltarea creierului și îl lăsase cu o hemipareză și cu nevoia de a purta scutece tot timpul, ca orice bebeluș.
Și totuși, anul trecut, am fost foarte mirată să îi văd chipul senin și zâmbetul larg în câteva fotografii trimise de prietena mea, Raluca. Seninătatea lui îmi venea iar și iar în minte, obsesiv. De ce, oare?
Pentru că Andrei nu știa că suferă. Și poate că nici nu suferea atât pe cât ni s-ar părea nouă. Și cu siguranță era mai fericit decât mulți dintre noi, primind atâta atenție și dragoste pe cât se putea și bucurându-se de ele fără a cere mai mult.
Florin, alt prieten al nostru, a rămas uimit să vadă cât de mult îl iubeau părinții și prietenii de familie pe Andrei și cât de îndurerați au fost de pierderea lui. De ce, oare?
Privind din afară, ai tinde să crezi că familia ar trebui să răsufle acum ușurată. Sunt oameni foarte modești, iar nevoile speciale ale lui Andrei erau adesea prea mult pentru mica sumă de 1.100 de lei din care trăiau cu toții (tatăl invalid, mama, Andrei și ceilalți doi frați ai săi). Dar nu a fost așa. Toți au suferit enorm că a plecat de lângă ei îngerașul familiei.
Asta mă face să mă gândesc la „experții” care susțin că ar trebui lăsați să moară bebelușii care se nasc cu probleme ca ale lui Andrei. Acești experți, de la catedra științei, vor să ne învețe că astfel de persoane ar fi mai fericite să nu fie în viață.
Dar Andrei i-a contrazis. Deși nu avea creierul dezvoltat, el avea gândirea lui proprie, cea a inimii bucuroase și iubitoare. Iar inima celor din jur simțea asta.
Cu siguranță aceasta explică durerea profundă a familiei. Și trage un semnal de alarmă pentru cei care vor să-l asculte: nu noi trebuie să decidem care viață este mai bună și care merită să fie trăită sau nu.
Sâmbătă a fost înmormântarea lui Andrei. Raluca m-a sunat să mă roage să dau un anunț despre asta. E greu de explicat, dar ea ar vrea ca toată lumea să știe că cei care l-au cunoscut o să-i ducă dorul lui Andrei.
Și m-a mai rugat să-i caut și să-i trimit poze cu el. Le pierduse când i s-a stricat telefonul. Iar acum știe că o să-i fie dor de zâmbetul lui senin.
