Când obrăznicia devine credință

Despre dreptul lui Dumnezeu de a ierta

Pentru a încerca să se apropie de Isus, însoțitorii unui om paralizat își permit obrăznicia de a desface literalmente acoperișul casei unde acesta se afla pentru a-i-l prezenta pe bolnav în speranța vindecării (Mc 2,1-12).

Obraznic, cuvânt de sorginte slavă, înseamnă literalmente fără obraz, fără față, adică lipsit de respect, de rușine, de cuviință sau nerușinat, impertinent, insolent, arogant. Varianta latină, impertinent, e un compus im-per-tinens; adică ceva care nu ține, care nu are drept, deci n-are justificare. În cazul evangheliei de azi, un lucru deplasat care, în mod normal, nu ține, n-are drept, devine credință, din darul lui Dumnezeu, un bun câștigat. „Obrăznicia” credinței este, altfel spus, îndrăzneala extremă a rugăciunii care ne dăruiește dreptul de a ajunge în fața lui Isus.

Constatând credința purtătorilor, Isus se adresează direct bolnavului. Îl va numi „fiu” și-i va vorbi despre iertarea păcatelor. Ce dezamăgire trebuie să fi simțit bietul om înțepenit și fără glas! La fel cum o simțim și noi prin răspunsul lui Hristos dacă nu-i pătrundem sensul. Oare, chiar Dumnezeu profită de credință, când o întâlnește, pentru a fi, la rândul său, „obraznic”?  Ei, bine, mirarea fariseilor, cărora Isus le răspunde public, ne dezvăluie taina lui Dumnezeu care vindecă pornind numai dinspre interior.

Trei concluzii:

1. „Ce e mai ușor să spui? Ți s-au iertat păcatele sau umblă sănătos?”. Iertarea interioară se arată aici printr-o vindecare exterioară. Dacă eticheta și formalismul nostru îl văd pe Dumnezeu ca o sumă de rubrici, sminteala e asigurată, iar dialogul cu Isus se întrerupe. Am văzut duminica trecută – la întâlnirea cu Natanael – cât de ușor e să te complaci a generaliza, conducându-te după reguli care te expun atât puțin. Și că întârzierea de a ieși din judecata ta strictă, nu numai că te împiedică să vezi realitatea, dar te face și să pierzi întâlnirea cu Dumnezeu.
2. Ca Isus să-ți recunoască credința, ea trebuie să fie insistentă, impertinentă chiar, dar și pentru alții, în favoarea lor. Maica Sfântă, la Fatima, le arăta cu tristețe focul iadului unor copii nevinovați. Ce mamă bună face așa ceva? Înțelegi, însă, când îi vezi apoi pe Iacinta, pe Francisco și pe Lucia, rugându-se cu fervoare nenumărate rozarii și făcând jertfe, din sufletul lor de copii, pentru că atâtea suflete se pierd și merg în iad.
3. Locul lui Dumnezeu este lângă păcatul tău pentru a-l putea ierta. Isus atestă iertarea de azi printr-o vindecare fizică, legând-o de împăcarea interioară – domeniul exclusiv al lui Dumnezeu. Fiindcă numai dând prioritate sufletului, poți arăta și transformarea, în afară. Părintele Teofil de la Sâmbăta explica, în acest sens, de ce e așa de greu ca oamenii de azi să se mântuiască: au idei, doar ele contează! Or ideile, care domină lumea, nu au mamă, numai tată – capul omului. Iar omul n-o mai are aproape pe Maica Sfântă, fiindcă a pierdut confidența cu ea.

*

Cine se schimbă valorează mai mult decât toate ideile, teoriile și mirările lumii. Să mulțumim, deci, pentru insistența lui Dumnezeu de a ne reclama prioritatea iertării păcatelor! Să fim siguri că îi mulțumim cu siguranță dacă „obrăznicia” devine o calitate a rugăciunii noastre. Și să putem fi întotdeauna sprijin, unii pentru alții, în a da buzna cu curaj la Inima milostivă a lui Hristos!

+Mihai, episcop