Ani de zile am trecut prin Postul Mare foarte cu stângul. Complet pe lângă ce ar fi trebuit să fac. Să mă explic.
Mai întâi, într-o primă perioadă, pe de o parte, încercam să evit ideea că trebuie să facem penitență, abstinență. Partea, să zicem neplăcută, a Postului Mare. Pe de altă parte, îmi căutam propriile sacrificii, uneori complet fanteziste, în loc să citesc, cu întreaga Biserică, Psalmul 50, și restul textelor, și să urmez liniștit înțelepciunea Bisericii, de sute și sute de ani. Apoi, au urmat niște ani în care m-am îndepărtat de Biserică, și nu mă gândeam foarte mult la Postul Mare, mergeam doar de Paști la biserică. Am descoperit din interior postul, da, pe la 35 de ani.
E greu, da, să intri într-un parcurs creștin. Nu e doar reținerea de la mâncare, e și reținerea de la o dorință, altfel normală, de a sărbători, de a celebra, a te mândri cu ce faci, chiar și de a face antrenament, cantonament, training. Chiar dacă vrem să postim, o facem ca la fitness: nu mâncăm nimic, iar apoi ne prezentăm la Dumnezeu foarte mândri de rezultat; iată, nu am mâncat trei zile, sunt tare. Dumnezeu dorește, însă, să îi facem Lui loc, să descoperim că fără el nu putem face nimic, sau nu are sens mai nimic. Să ne exersăm mușchii, în Postul Mare, e tocmai inversul sensului Postului Mare.
Într-un fel, din moment ce e Postul cel Mare, e cu siguranță e altceva decât o competiție despre câte zile pot să nu fac nimic interesant sau să nu mănânc nimic interesant. Provocarea, deci, e să descoperi ce poate fi mai mult decât simpla numerotare a zilelor sau a meselor. Ce altceva e Postul Mare? E o apropiere de Dumnezeu, simplu. Ce poate fi mai interesant, până la urmă? O apropiere cu orice preț, cu orice sacrificiu. Altfel spus, cu luarea la puricat a lucrurilor care ne separă de El.
Isus ne amintește că păcatul, sub toate formele, ne separă de El, dar fac asta și imaginile puerile despre Dumnezeu și creștinism, zona de confort și imaginile prea umanizate sau culturale despre religie și biserica. Dumnezeu e dincolo de tot ce adunăm noi despre el trecând prin viață, și e o perioadă din an în care facem curățenie de noi înșine pentru a primi mai bine vizita celui care vrea să ne fie parte din viață, și nu doar duminica la ora 10. Insistăm să dăm la o parte tot ce era plin de noi înșine, și unde ar putea fi loc pentru Dumnezeu.
În ultimii trei ani, așa cum au fost, am trăit niște posturi făcute cu suflet, fără resentimente, fără frică, fără gânduri duble. Nu a fost neapărat ceva extraordinar ca rezultat, dar am fost mândru în sensul de „bucuros” de aceste ultime perioade de post, am mers cu curaj între frații mei creștini, și mai ales, m-am bucurat, ca să spun așa, de slujbele din Săptămâna Mare. Am mers fără jumătate de măsură, și am primit cadouri spirituale fără jumătate de măsură.
Postul nu e ceva trist. E trist să îl ratezi, pentru că e cel mai intens parcurs de apropiere de Dumnezeu care e propus nouă, Bisericii, în timpul anului. Înseamnă că atunci, adică acum, e momentul în care vom primi acest har de a ne apropia repede, mult și bine de Dumnezeu.
De Chipul lui, și nu de performanțele noastre.
„Dacă închini lui Dumnezeu unele sacrificii fără rezervă, Dumnezeu îți va rezerva bucurii fără amestec.” (Monseniorul Ghika)
Ion Cosmovici
